Europa în Vârtejul Globalizării

I. Economie mondială - economie internaţională

A vorbi despre mondializare înseamnă a evoca ascendentul unui sistem economic – capitalismul – asupra spaţiului mondial. Ascendentul cu pricina se manifestă mai întâi pe plan geopolitic. Odată cu prăbuşirea blocului sovietic, a dispărut unul dintre obstacolele cele mai masive din calea expansiunii capitalismului. Dacă regimuri comuniste mai subzistă încă, în China, de pildă, acest lucru se datorează, în parte, politicilor de deschidere către economia de piaţă şi afluxului de capital. În alte zone ale planetei - Africa, America Latină -, pătrunderea capitalismului este încurajată în mod sistematic de către instituţiile finaciare internaţionale (FMI şi Banca Mondială).

Dar această acaparare universală a capitalismului depăşeşte de departe domeniul geopolitic. Nu se reduce la triumful unui bloc de state asupra altui bloc, şi nici măcar al unui mod de producţie asupra altuia. Tinde în realitate să transceadă logica unui sistem interetatic, substituind-o cu o logică de reţele transnaţionale. Expresie a expansiunii spaţiale a capitalismului, care îşi fixează ca limite înseşi limitele globului, mondializarea este mai presus de toate un proces de ocolire, rupere, dispariţie a frontierelor fizice şi reglementare ce obstrucţionează acumularea de capital la scară mondială. În acest sens, economia mondială este mai mult decât o simplă economie internaţională. Respectând suveranităţile statelor, aceasta din urmă punea în raport părţile autonome ale unui ansamblu neintegrat încă, prin intermediul fluxurilor de schimb, al investiţiilor şi creditelor. Economia internaţională corespundea unei faze specifice istoriei capitalismului , fază în cursul căreia pieţele naţionale, gelos protejate şi reglate de către state, constituiau baza primă de acumulare de capital. Schimburile, precum şi investiţiile internaţionale, rămâneau fondate esenţial pe criterii de complementaritate.

Fenomenul mondializării traduce o mutaţie în acest proces, şi nu tocmai o continuitate. Integrarea crescândă a părţilor ce constituie întregul economiei mondiale îi conferă acesteia o dinamică proprie, scăpând din ce în ce mai mult supravegherii statelor şi aducând atingere câtorva atribute definitorii ale suveranităţii, precum controlul monetar şi gestiunea finanţelor publice. Mobilitatea datelor, a imaginilor şi a capitalurilor, devenită extremă datorită revoluţiei comunicaţiilor, face ca noţiuni precum frontiere, teritoriu, să devină desuete. Aceeaşi mobilitate încurajează în schimb organizarea producţiei pe o bază transnaţională şi concurează la mondializarea normelor de consum . Complementarităţilor (care până prin anii cincizeci stăteau la baza circulaţiei bunurilor şi capitalurilor), li s-a substituit o concurenţă generalizată pentru stăpânirea pieţelor şi a resurselor – materii prime, mână de lucru, reţele de distribuţie, materie cenuşie, etc.

Instanţa naţională este, desigur, departe de a fi dispărut, iar sistemul statal are încă zile frumoase înaintea lui. Ocupă însă planul secund al unei scene economice dominate de logici integrative private, cărora statele încearcă să le facă faţă cum pot. Importanţa perspectivei istorice nu ar putea fi exagerată, din acest punct de vedere. Resituată pe un termen lung, era fasonării economiei mondiale de către statele-naţiuni rivale ar putea să apară doar ca o lungă paranteză istorică, ca un produs fragil şi exploziv, în acelaşi timp, al unei alianţe pecetluite în epoca mercantilă de negustori şi prinţi. Mondializarea s-ar înscrie astfel într-o tendinţă cu rădăcini adânci în istorie, şi anume aceea referitoare la supunerea progresivă a oricărui spaţiu fizic şi social legii capitalului; o lege a acumulării fără sfârşit, finalitate ultimă a sitemului economic inventat acum mai bine de o mie de ani de cetăţile negustoreşti de pe malurile Mediteranei.