Eroarea - viciu de consimțământ

Consimtamantul este manifestarea de vointa a subiectlui de drept de a fi legat prin actul juridic la care consimte. Altfel spus, consimtamantul este hotararea exteriorizata de a incheia un anumit act juridic.

In cazul actelor bilaterale si multilaterale consimtamantul inseamna acordul de vointa al partilor la incheierea unui contract.

Pentru a dobandi valoare juridical, deci pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) sa emane de la o persoana cu discernamant;

b) sa fie exteriorizat;

c) sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice;

d) sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant.

Aceasta ultima conditie –negativa- este impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil. Specific viciilor de consimtamant este faptul ca exista manifestare de vointa (consimtamant), dar aceasta este alterata fie in continutul sau intelectual, constient, cum e cazul violentei si a leziunii.

Vointa este tulburata, atunci cand intervine o cauza de eroare, care fara a fi destul de grava pentru a o distruge, este totusi destul de grava pentru a o tulbura. Cand cauza erorii se datoreaza unui fapt fortuit, iar nu vointei unei persoane, tulburarea poarta numele de eroare propiu-zisa; iar cand cauza erorii se datoreaza manoperelor frauduloase ale unei personae, eroarea ia numele de dol.

Viciile vointei se mai numesc si vicii de consimtamant. Aici cuvantul consimtamant este intors de la sensul sau tehnic, in care inseamna vointa uneia din parti intr-un act bilateral; el e luat intr-un sens larg si inseamna vointa in general, inclusa in manifestarile ei unilaterale.

Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trebuie sa aiba o oarecare gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut actul decat tocmai din cauza erorii.

Viciile vointei nu impiedica formarea actului juridic, prin aceasta se disting de absenta vointei. O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, actul cade.

Dar fara a fi absolut inconstienta vointa poate sa fie, in chiar momentul cand ea se manifesta, determinata printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o influenta exterioara de constrangere sau de amagire. In asemenea cazuri vointa exista totusi, si continua a-si produce efectele juridice determinate prin natura actului juridic care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridica la actului dovedind ca vointa a fost determinata sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.

Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia, constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul “nemo jus ignorare censetur” nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli.

Eroarea este falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act civil.

In afara art. 953 C.civ., care prevede ca “Consimtamantul nu aste valabil cand este dat prin eroare…”, Codul civil consacra art. 954 reglementarii acestui viciu de consimtamant, dispunandu-se ca “Eroarea nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei.

Eroarea nu produce nulitate cand cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afara numai cand consideratia persoanei este cauza principala pentru care s-a facut conventia”.

In primul alineat se reglementeaza eroarea asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului (error in substantiam), iar in al doilea alineat este reglementata eroarea asupra identitatii ori calitatii persoanei cocontractante (error in personam).

Master - IDPR - Facultatea de drept "Simion Barnutiu ", Sibiu