Drepturile și obligațiile magistraților. Codul deontologic al acestora

In statul de drept justitia poate fi privita sub doua aspecte: ca sistem al organelor judecatoresti si ca activitate desfasurata de aceste organe.

Actele normative de drept material recunosc persoanelor fizice si juridice drepturi in scopul satisfacerii intereselor materiale si de alta natura in acord cu interesul public, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala.

In mod normal, aceste drepturi sunt valorificate de titularii lor potrivit legii si sunt respectate de celelalte persoane care au obligatia de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitarea lor normala.

In situatia in care drepturile nu sunt respectate sau sunt contestate, legea a organizat modul de aparare si valorificare a acestora in asa fel incat conflictele care apar sa fie solutionate de catre institutii specializate si nu de catre cei aflati in cauza.

În societăţile moderne, justiţia este o funcţie fundamentală a statului, iar administrarea ei reprezintă unul din atributele esenţiale ale puterii suverane. Această funcţie implică existenţa unor structuri statale (servicii publice) apte să realizeze activitatea jurisdicţională. Un atare serviciu public trebuie organizat pe baza unor principii proprii, funcţionale şi autonome.

O prezentare a structurii organelor judiciare nu este posibilă fără a expune principiilor ce stau la baza constituirii şi funcţionării lor. Principiile organizării judiciare reprezintă reguli esenţiale ale funcţionării optime a structurilor statale abilitate să realizeze actul de justiţie.

Justiţia constituie monopolul de stat. Potrivit art.126 alin.1 din Constituţie, „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Textul constituţional menţionat se regăseşte, într-o formulare parţial diferită, şi în unele dispoziţii ale Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art.1 alin.1 din aceasta lege „Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.

Se recunoaste astfel competenţa deplina a instanţelor judecătoreşti în soluţionarea cauzelor civile, comerciale, de muncă, de familie, administratrive, penale, precum şi în celelalte litigii pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

Autonomia instanţelor judecătoreşti este un principiu organizatoric important ce decurge implicit din autonomia funcţiei jurisdicţionale. O delimitare funcţională a atribuţiilor statale nu ar fi practic posibilă fără o autonomie organică.

Autonomia instanţelor judecătoreşti este garantată atît prin inde-pendenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor cît şi printr-o riguroasă delimitare a atribuţiilor ce revin legislativului şi executivului. Potrivit art.124 alin.3 din Constituţie „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Independenţa este necesară pentru a asigura imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi interesele părţilor litigante.