Contractul de Donație

Capitolul I. Originea si trasaturile esentiale ale contractului de donatie

1.Istoricul aparitiei si dezvoltarii contractului de donatie

Potrivit conceptiei romane care a fost însusita de legislatiile de origine latina, contractul este prezentat ca unul din izvoarele obligatiilor. La rândul lor obligatiile, sunt definite ca simple raporturi juridice care iau nastere, între doua sau mai multe persoane, prin acte sau fapte juridice.

Pozitia contractului în raport cu institutia “obligatiilor” îl prezinta ca fiind principalul izvor al obligatiilor, fara a fi si singurul. Alaturi de contract figureaza ca izvor al obligatiilor quasi contractul, delictul civil si quasi delictul civil.

Materia contractelor speciale, ca parte integranta a dreptului privat, a obligatiilor civile si comerciale are ca obiect de reglementare instrumentele juridice prin intermediul carora se realizeaza, de regula, circulatia bunurilor (de exemplu, vânzarea - cumpararea, donatie, schimbul, împrumuarea), folosinta si conservarea lor (de exemplu, locatiunea, depozitul) ori crearea de valori (de exemplu antrepriza).

În dreptul roman contractul de donatie (practum donatignis) era recunoscut ca o întelegere neformala prin care “o parte, donator, pune la dispozitia unei alte parti, donatar, careva valori din contul patrimoniului sau, cu scopul maririi patrimoniului, celui din urma (animus donanoi). Donatia poate f înfaptuita în diverse forme juridice: transmiterea nemijlocita a dreptului de proprietate asupra bunului, în particular, plata sumei de bani, în forma acordarii dreptului de servitute s.a.m.d. Un caz aparte al donatiei era promisunea de a pune ceva la dispozitie, de a savârsi niste actiuni determinate s.a.m.d - promisiunea de donatie.

Deci, înca legislatia romana privea donatiunea ca un act prin care o parte numita, donator, îsi micsoreaza patrimoniul în favoarea celeilalte parti, numita donatar, cu scopul de a o îmbogati.

Necatând la acest fapt, contractul de donatie nu era recunoscut de catre clasicii juristi romani ca un contract tipic (contractus), dar se atribuia la întelegeri nefiind inclus nici într-o categorie de contracte (pacta).

Autorul rus ..>:@>2A:89, caracterizând sistema obligatiilor si contractelor potrivit dreptului clasic roman, subliniaza ca obligatiile contractuale (obligationes ex contractu) s-au depistat în patru grupe; “drept motiv al acestei devizari a servit deosebirea în momentul obligarii: îndatoriile, puterea juridica a carorva decurge din însasi întelege tipic (contractus), dar se atribuia la întelegeri nefiind inclus nici într-o categorie de contracte (pacta).

Autorul rus I.A.Pokrovskii, caracterizînd sistema de obligatiilor si contractelor potrivit dreptului clasic roman, subliniaza ca obligatiile contractuale (obligationes ex contractu) s-au divizat în patru grupe, drept motiv al acestei divizari a servit deosebirea în momentul obligarii: îndatoriile, puterea juridica a carora decurge din însasi întelegere (consensu), poarta denumire de contracte consensuale; îndatoriile, puterea juridica a carora se naste nu dintr-o simpla întelegere, ci dintr-o întelegere urmata nemijlocit cu transmiterea lucrului (res)