Construcția Europeană

Introducere

Termenul de Europa are o etimologie controversată, unii atribuindu-i o origine semitică, alţii una celtică sau grecească . Cert este faptul că numele apare pentru prima dată în mitologia greacă. Hesiod, în secolul al VIII-lea î.Hr., vorbea de Europa ca de una din cele trei mii de Oceanide care hrănesc tinereţea oamenilor, iar într-o altă legendă ea apare ca fiică a regelui Tyrului, care, răpită de Zeus, dă naştere dinastiei Minos din Creta . Termenul geografic se conturează treptat la autorii greci, pentru a-şi găsi o descriere din ce în ce mai completă la Strabo, Pliniu cel Bătrân şi Ptolomeu, în primele două veacuri după Hristos. Limitele sale se precizează cu multă acurateţe în sud şi vest, în timp ce întinderea continentului spre est şi nord-est rămâne incertă ( şi se menţine obiect de controversă, practic, până astăzi).

Ideea de Europa, ce desemnează un spaţiu geografic, politic şi spiritual, datează de sute de ani, dar construcţia europeană, procesul conştient de formare a unităţii economice, politice şi instituţionale a acestui teritoriu, are o vechime de doar câteva decenii. El totuşi a pornit de la o idee, cea a unificării europene, care are, după expresia lui Andrei Marga , “preistorie şi istorie”.Începuturile ei se plasează în Evul Mediu creştin, se desprinde treptat de baza religioasă în secolul al XVII-lea, pentru a se ataşa de scopul pacificării continentului în secolele XVIII-XIX. Necesitatea ieşirii din criza provocată de Marele Război alimentează proiectele federative sau confederative din perioada interbelică. Procesul propriu-zis de integrare s-a declanşat efectiv în contextul bipolarităţii mondiale, instaurate după al Doilea Război Mondial, în care Europa îşi putea salva locul, rolul şi identitatea doar prin transpunerea în practică a premiselor unităţii sale.

Esenţa ideii de „Europă Unită“ a găsit un izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene, dată de unitatea culturală şi intelectuală. Or, pentru André Philip această unitate se întemeiază pe trei concepte: „conceptul grec al individualităţii“, „conceptul roman al justiţiei şi cetăţeanului“ şi „conceptul biblic al persoanei umane“ , comunitatea rezultând din umanismul şi raţionalismul greco-latin îmbogăţit prin creştinism. Mai recent, luându-se în considerare nu doar fundamentul îndepărtat, ci şi realităţile Europei moderne şi contemporane, fără îndoială decisive pentru chipul actual al Europei, savanţi americani, precum David Gress, consideră că nu se poate neglija cu nici un chip nici aportul spiritualităţii nordului germanic şi scandinav . Se constată astfel o tendinţă de lărgire a înţelesului specificităţii europene, prin înglobarea unor zone lipsite de prestigiul antichităţii clasice, dar valorizate divers de contemporanitate. Aportul nordic se poate vedea în ceea ce Max Weber numea „etica protestantă“. Atâta vreme cât ea a produs prosperitatea economică pe care o cunoaştem şi avansul tehnologic redutabil din secolul XIX, achiziţiile nordului nu pot fi trecute cu vederea.

Modalităţile preconizate în cursul timpului pentru unificarea spaţiului european s-au concentrat, în esenţă, în jurul a două soluţii posibile: cea imperială, o unificare prin forţă a continentului în jurul unei puteri hegemonice, şi cea a asocierii statelor europene, pe baza propriei voinţe, într-o formă federativă sau confederativă. Soluţia federativă implică realizarea unei structuri instituţionale suprastatale, căreia statele participante îi cedează, într-o măsură mai mare sau mai mică, atributele suveranităţii lor. Formula confederativă menţine intacte prerogativele suverane ale statelor participante, care se asociază în vederea realizării unor obiective precis circumscrise, de natură politică sau economică.

Cele două soluţii, în forme specifice, cu ponderi diferite, se regăsesc şi în abordările teoretice sau iniţiativele practice ale politicienilor, artiştilor, filosofilor din secolul XIX şi prima jumătate a secolului XX.

Geneza federalismului modern

Războaiele Revoluţiei Franceze, declanşate pentru transformarea „Europei tiranilor“ în „Europa naţiunilor“, au degenerat, mai cu seamă în epoca Directoratului şi a Consulatului, în războaie de cucerire ce aveau în vedere interesele specifice ale Franţei, marcând lipsa de temei a speranţelor puse în realizarea unei unităţi federale paşnice a continentului. În proiectele lui Napoleon Bonaparte se observă clar ataşamentul său faţă de varianta imperială a unificării europene pe calea forţei şi sub egida Franţei. Rescrierea hărţii continentului, noile confederaţii, republici şi regate atribuite membrilor familiei sale, sistemele de alianţe impuse altor state, blocada nu constituie decât etape şi mijloace pe calea cristalizării imperiului continental.

Reacţii vehemente faţă de politica lui Napoleon se înregistrează în zona germană, unde diplomatul prusac Friederich von Gentz, viitor secretar al Congresului de la Viena, abordează, într-o lucrare apărută la 1800, problema păcii perpetue. Gentz critică proiectele privind sistemul federativ de state, respingând în acelaşi timp formula statului naţionalist autarhic al lui Fichte, ca şi utopia unui stat mondial de tip republican. El teoretizează avantajele sistemului echilibrului de forţe, prin care tendinţele hegemonice sunt contracarate de acţiunea comună a celorlalte state, iar evitarea războiului se bazează nu pe forţa coercitivă a unor instituţii supranaţionale, ci pe recunoaşterea raţională a faptului că războaiele nu aduc foloase nici măcar învingătorilor .

Concretizarea acestei concepţii în sistemul Sfintei Alianţe din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi apoi în aşa-numitul concert european al marilor puteri, chiar dacă nu a reuşit în intenţia sa de a stăvili ascensiunea naţionalismului, liberalismului şi democraţiei, în apărarea monarhiilor legitimiste în faţa constituirii statelor naţionale, cu un sistem politic constituţional, a ferit totuşi continentul european, timp de un secol, de ravagiile unui război general, localizând şi anihilând focarele potenţiale, rezolvând diferitele crize mai cu seamă în domeniul „problemei orientale“.

O altă perspectivă asupra problematicii europene aduce ascensiunea romantismului, elementele dominante fiind ideea creştină ca bază spirituală a unităţii şi nostalgia unei Europe medievale unite. Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), în eseul său din 1799 intitulat Creştinismul sau Europa, evocă imaginea unei unităţi europene anterioare Reformei, ce a distrus acest ideal, singura cale de restabilire a concordiei fiind renaşterea religioasă, printr-un mare conciliu european ecumenic, cu participarea tuturor confesiunilor, a misticilor şi reformatorilor deopotrivă . Această concepţie este reluată şi dezvoltată de Josef Görres (1776-1848), care vede şi el în Reformă izvorul tuturor relelor, soluţia sa fiind constituirea unei republici europene, având la bază Sfânta Alianţă .

Friedrich von Schlegel (1772-1829), autorul unei Filosofii a istoriei universale şi redactor, între anii 1803-1805, la Frankfurt, al primei reviste din secolul XIX care poartă titlul de „Europa“, contrapune idealul Europei creştine universale, realizate sub Carol cel Mare, care a conţinut în germeni toate instituţiile europene ulterioare, imaginii de confuzie şi conflict care a urmat distrugerii moravurilor consacrate prin evoluţia în timp şi prin cutumă. Diversitatea născută după dezmembrarea Imperiului Roman este văzută ca principalul element distinctiv al spiritualităţii europene, garanţia libertăţii sale şi unitatea neputând fi făurită decât prin respectarea şi salvarea acestei diversităţi .

Ascensiunea liberalismului, în condiţiile genezei şi afirmării noii societăţi industriale, generează alte abordări, menite a pune în concordanţă idealul Europei unite cu realităţile social-economice ale unei interdependenţe crescânde între părţile sale componente. Cel mai elaborat proiect în acest sens îi aparţine lui Henri de Saint-Simon-Sandricourt (1760-1825), autor, în 1814, împreună cu istoricul Augustin Thierry, al unui plan de reorganizare a societăţii europene, prin reunirea popoarelor sale într-un singur corp politic, cu păstrarea totodată a independenţei lor naţionale . Este un adevărat proiect-pilot al Statelor Unite ale Europei, în care se încorporează deopotrivă elemente ale liberalismului, pacifismului şi socialismului utopic, într-o formulă de organizare de natură federativă. Reluând ideea lui Rousseau, el concepe noua Europă nu ca o alianţă a monarhilor, ci ca o înfăptuire a popoarelor acesteia, pe baza intereselor comune. Propune alegerea unui parlament general, situat deasupra guvernelor naţionale, investit cu puterea de a judeca toate diferendele dintre statele europene. El se va constitui prin reprezentarea proporţională a diferitelor corporaţii profesionale, fiecare milion de locuitori ai continentului alegând un delegat din fiecare categorie pe un termen de 10 ani. Parlamentul european va rezolva problemele de interes general, va coordona mari lucrări publice, de anvergură continentală, va elabora un cod moral general, pe care să se întemeieze federaţia europeană, va dirija instrucţiunea publică şi va garanta libertatea conştiinţei şi exercitarea liberă a tuturor religiilor.