Conceptul de participație penală

Secţiunea I:

Consideraţii generale

1. Noţiuni şi caracterizare

Potrivit reglementărilor în vigoare şi a susţinerilor din doctrină, există participaţie penală ori de câte ori câte o infracţiune este săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil, în raport de natura ei. (1.)

Infracţiunea – susceptibilă de a fi comisă de o singură persoană sau, în mod necesar, de un anumit număr de autori – se poate săvârşi uneori, în mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane, care contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică şi cu o poziţie subiectivă identică sau diferită, la înfăptuirea ei; în asemenea caz, fapta prevăzută de legea penală apare ca o realizare colectivă, ca o rezultantă a contribuţiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanţi.(2)

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii de infractori, pluralitatea ocazională sau participaţia nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind determinată de anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare ca mai avantajoasă sub raportul săvârşirii sau a ascunderii urmelor ei. (2.)

În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţie penală. La infracţiunile din culpă, participaţia apare ca o contribuţie involuntară, din culpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a unei fapte prevăzute de legea penală.

Participaţia penală se prezintă sub mai multe forme, în raport cu natura contribuţiei pe care diferiţi participanţi o dau la săvârşirea faptei. Aceste forme corespund diferitelor moduri de cooperare la săvârşirea infracţiunii.

Art. 23 C. pen. se refreră în mod expres la „participanţi”, înţelegând prin aceştia persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autor, instigator sau complice. Deşi titlurile marginale ale art. 23-26 se referă la participanţi, în realitate aceste texte definesc activitatea participanţilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la săvârşirea aceleiaşi fapte, concluzie ce rezultă şi din plasarea acestor articole într-un capitol denumit „Participaţia”, situat în titlul II care se ocupă de infracţiune. O asemenea aşezare se explică prin faptul că dreptul penal se interesează doar de infracţiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilităţii, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei.

Enumerând cele trei categorii de participanţi, textul legii menţionează primul pe autor, deşi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioară celei autorului, întrucât instigatorul are iniţiativa faptei penale. Explicaţia este aceea că autorul condiţionează existenţa celorlalte forme de participaţie. Fără autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele de vinovăţie ale participanţilor pot fi diferite, în sensul că autorul poate fi mai puţin vinovat, sau deloc, faţă de instigator sau complice (participaţia improprie). Aşa se explică de ce, în partea specială, legea penală a incriminat expres unele acte de instigare sau complicitate în cazul unor fapte care altfel nu ar constitui infracţiuni, cum ar fi cel al determinării sau înlesnirii sinuciderii (art. 179). Fără activitatea autorului celelalte activităţi ale participanţilor nu au relevanţă juridică penală, nu sunt forme ale participaţiei penale, putând constitui infracţiuni de sine stătătoare, dacă prin ele însele realizează conţinutul unei infracţiuni distincte, sau fapte penale sui generis, prevăzute expres de lege, cum ar fi în cazul instigării neurmate de executare.

Scurt istoric

Din cele mai vechi timpuri, legea penala si-a indreptat atentia asupra faptelor care se comit cu participarea mai multor persoane.

In dreptul comun complicii, instigatorii erau asimilati deseori cu autorii si primeau aceeasi pedeapsa. Daca era vorba de copii sau de sclavi, care au fost folositi ca instrumente in savarsirea unei infractiuni (de ex. stapanul indemna pe sclav sa fure sau sa ucida), acela care raspundea era stapanul, sclavul sau copilul fiind absolviti de raspundere pentru faptele comise. Romanii denumeau pe complicii conscii, in opozitie cu coautorii, auctores. Se pedepseau atat cei care dadeau un ajutor material la infractiune, cat si cei care dadeau sfaturi, directive sau incurajau pe infractor (sprijin moral). Aristotel considera ca acela care da sfaturi pentru a se savarsi un omor trebuie pedepsit chiar mai aspru decat autorul. In vechiul drept romanesc se pedepseau la fel faptuitorii, ca si instigatorii si complicii. "Cela ce va sfatui pre altul sa faca vreo greseala sa va certa cu aceia certare cum sa va certa si cela ce va face greseala"; "Cela ce va da altuia arme sau cai sau bani pentru sa mearga sa ucida pre altul sau de va da scari sau funii pentru sa faca vreun furtisag sa va certa ca un ucigatoriu si ca un fur, pentru ca sa cheama sotie cu dansii".

Istoria legislaţiei româneşti atestă dispoziţii privind participaţia începând cu pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, de cele mai multe ori însă în legătură cu sancţiuni ale anumitor înfracţiuni, deci prin intermediul pluralităţii naturale (bigamia, adulterul, inversiunile sexuale, abandonarea serviciului de către funcţionarii coalizaţi, răzvrătirea colectivă, concubinajul între minori, sinucidere prin sorţi şi jocul de noroc) sau constituite (complotul, asociaţia pentru comiterea de infracţiuni şi banda sau ceata organizată).

Participaţia penală, ca instituţie distinctă, primeşte o reglementare generală în Codul penal de la 1864, sub denumirea de complicitate – art. 47-56. Codul de la 1936 conţine o reglementare superioară celei anterioare. Spre deosebire de aceasta, care prevedea doar complicitatea, Codul de la 1936 cuprinde şi instigarea, într-o secţiune aparte numită „participare” – art. 120-125. Totuşi, nici acest act normativ nu cuprinde autorii şi coautorii. Deficienţa este remediată de către Codul penal de la 1968, în vigoare şi astăzi cu numeroase modificări şi completări, care enumeră printre participanţi şi „autorul”. De aici rezultă că s-a avut în vedere şi acea situaţie în care latura obiectivă a infracţiunii este rezultatul contribuţiei nemijlocite a mai multor persoane, adică a mai multor autori – coautorii. De asemenea codul anterior se raporta la infracţiune, iar nu la fapta prevăzută de legea penală, deci, pentru a exista participaţie, fapta trebuia comisă cu intenţie de către toţi participanţii. Dacă autorul nu putea răspunde penal nu mai exista participaţie, iar instigatorii şi complicii pierdeau această calitate şi deveneau autori. În codul actual ei rămân participanţi în cadrul unei forme speciale a participaţiei – participaţia improprie. Aşa cum s-a arătat mai sus, Codul penal actual nu a reglementat şi o a patra formă de participaţie, şi anume organizatorul.

2. Felurile participaţiei penale

În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări privitoare la felurile participaţiei penale.

Astfel, în funcţie de atitudinea psihică a participanţilor putem avea:

2 participaţie proprie, când toţi participanţii acţionează cu o poziţie subiectivă identică şi anume cu intenţie ori din culpă. Uneori se consideră că nu este posibilă culpa la toţi participanţii întrucât, într-o asemenea ipoteză, nu se mai realizează legătura subiectivă, coeziunea psihică dintre participanţi, una din condiţiile participaţiei penale. Participaţia proprie se găseşte în formele: autorat, coautorat, instigare şi complicitate. precum şi

3 participaţie improprie, când unul dintre participanţi (autorul) săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală din culpă sau vinovăţie, iar ceilalţi (instigatorul, complicele) determină, înlesnesc sau ajută în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea ei.

După felul contribuţiei participanţilor, se distinge:

4 participaţie omogenă, atunci când toţi participanţii contribuie la săvârşirea infracţiunii în aceeaşi calitate – coautori şi

5 participaţie eterogenă, în cazul în care participanţii prestând o contribuţie diferenţiată, cooperează la comiterea faptei prevăzută de legea penală în calităţi diferite: autor-instigator, autor-complice, autor-instigator-complice

Referatul a fost prezentat in cadrul Facultatii de Drept "Simion Barnutiu", Univ. "Lucian Blaga" Sibiu