Infractiunea poate fi savarsita de o persoana sau de mai multe. Explicatia cooperarii mai multor persoane la savarsirea unei infractiuni poate fi, printre altele, aceea ca se creeaza posibilitati pentru o executare mai sigura, cu mai multe sanse de reusita, se asigura inlaturarea mai usor a piedicilor, inclusiv a victimei si a persoanelor care s-ar opune infractorilor. Cooperarea mai multor persoane la comiterea unei infractiuni se numeste pluralitate de faptuitori, care poate fi de trei feluri: naturala, constituita si ocazionala (participatia penala).
Pluralitatea naturala exista atunci cand prin specificul unei infractiuni savarsirea ei nu poate fi conceputa fara concursul activitatilor a doua sau mai multe persoane, pluralitatea fiind absolut necesara, indispensabila pentru realizarea infractiunii; de aici si numele de infractiuni bilaterale . Asemenea infractiuni sunt, de exemplu, incestul - art. 203 C. pen. sau bigamia - art. 303 C. pen. Alte infractiuni presupun cooperarea mai multor persoane, de exemplu subminarea puterii de stat - art. 162 C. pen. Se observa insa ca nu este necesar ca toti faptuitorii sa actioneze cu aceeasi forma de vinovatie, cum ar fi cazul casatoriei putative .
Pluralitatea constituita sau organizata consta in simpla asociere a unor persoane in vederea savarsirii de infractiuni. Ca si in cazul pluralitatii naturale, pluralitatea constituita este necesara, indispensabila pentru o anumita infractiune, dar, spre deosebire de prima, unde pericolul social al faptei este determinat de ceea ce se savarseste concret, in cazul pluralitatii constituite pericolul rezulta din ceea ce isi propun sa savarseasca persoanele care s-au asociat. De aceea pluralitatea constituita este intotdeauna o infractiune de sine statatoare care exista indiferent daca s-a comis ori nu delictele dorite si urmarite, si este intotdeauna prevazuta in partea speciala a Codului penal, de exemplu: complotul - art. 167 si asocierea pentru savarsirea de infractiuni - art. 323. Fiecare persoana asociata se considera ca a savarsit infractiunea in persoana sa si va raspunde penal pentru calitatea de autor , fara a putea exista si calitatea de coautor la acest tip de pluralitate .
Pluralitatea ocazionala (participatia penala) exista atunci cand fapta prevazuta de legea penala desi putea fi savarsita de o singura persoana, ea a fost realizata totusi prin cooperarea mai multor persoane cu acte de aceeasi natura sau de natura diferita. Cooperarea este determinata de nevoia de a inlesni executarea faptei, mai ales atunci cand ea necesita operatii multiple si complexe. Daca in cazul celorlalte doua forme de pluralitate fiecare dintre faptuitor este considerat ca a realizat in propria-i persoana continutul faptei savarsite, in cazul pluralitatii ocazionale fiecare faptuitor contribuie cu o anumita parte din aceeasi infractiune. Iata de ce daca actiunile faptuitorilor intrunesc si continutul constitutiv al unei alte infractiuni decat cele savarsite in comun, acestia vor raspunde pentru un concurs de infractiuni iar nu pentru o singura infractiune - cea comisa individual.
In ceea ce priveste coexistenta formelor de pluralitate, se considera ca pluralitatea naturala si cea constituita, reprezentand infractiuni de sine statatoare, nu sunt incompatibile cu participatia, aceasta din urma se va retine ori de cate ori fapta penala a fost comisa de un numar mai mare de persoane decat cel necesar, in raport cu natura ei. In sens contrar, s-a sustinut ca pluralitatea ocazionala este posibila numai la savarsirea infractiunilor urmarite de cei care s-au constituit, pentru pluralitatea constituita , iar pentru pluralitatea naturala nu este posibila participatia .
?2. Notiunea de participatie
1. Participatia penala este reglementata in mod expres in art. 23-31 ale Codului penal.
Participatie penala exista atunci cand mai multe persoane, intre care s-a stabilit o legatura subiectiva (coeziune psihica), coopereaza cu acte materiale sau intelectuale la savarsirea aceleiasi infractiuni, cooperare care nu este ceruta de continutul legal al acesteia. O infractiune susceptibila de a fi comisa de o singura persoana, potrivit naturii sale, poate fi savarsita uneori, in mod ocazional, prin cooperarea mai multor persoane cu acte materiale sau intelectuale. Fapta apare ca rezultat al contributiei conjugate a tuturor acelor persoane, denumite participanti.
Participatia penala, inainte de a fi o categorie juridica, este o realitate obiectiva ce presupune prezenta unei pluralitati de faptuitori. Pentru ca pluralitatea de faptuitori sa aiba relevanta juridica trebuie ca fapta savarsita de catre acestia sa fie susceptibila de a produce consecinte juridice, iar pentru aceasta sa fie o fapta prevazuta de legea penala.
2. Art. 23 C. pen. se refrera in mod expres la ,,participanti", intelegand prin acestia persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autor, instigator sau complice. Desi titlurile marginale ale art. 23-26 se refera la participanti, in realitate aceste texte definesc activitatea participantilor, modalitatea prin care fiecare contribuie la savarsirea aceleiasi fapte, concluzie ce rezulta si din plasarea acestor articole intr-un capitol denumit ,,Participatia", situat in titlul II care se ocupa de infractiune. O asemenea asezare se explica prin faptul ca dreptul penal se intereseaza doar de infractiune, iar de infractor numai sub aspectul responsabilitatii, studiul persoanei infractorului fiind de domeniul criminologiei.
Enumerand cele trei categorii de participanti, textul legii mentioneaza primul pe autor, desi, din punct de vedere cronologic, activitatea instigatorului este anterioara celei autorului, intrucat instigatorul are initiativa faptei penale. Explicatia este aceea ca autorul conditioneaza existenta celorlalte forme de participatie. Fara autor nu poate exista nici instigator, nici complice. Dar formele de vinovatie ale participantilor pot fi diferite, in sensul ca autorul poate fi mai putin vinovat, sau deloc, fata de instigator sau complice (participatia improprie). Asa se explica de ce, in partea speciala, legea penala a incriminat expres unele acte de instigare sau complicitate in cazul unor fapte care altfel nu ar constitui infractiuni, cum ar fi cel al determinarii sau inlesnirii sinuciderii (art. 179). Fara activitatea autorului celelalte activitati ale participantilor nu au relevanta juridica penala, nu sunt forme ale participatiei penale, putand constitui infractiuni de sine statatoare, daca prin ele insele realizeaza continutul unei infractiuni distincte, sau fapte penale sui generis, prevazute expres de lege, cum ar fi in cazul instigarii neurmate de executare.
3. Una dintre problemele importante pe care le ridica participatia penala este daca activitatea participantilor trebuie raportata la fapta prevazuta de legea penala (art. 23 C. pen. roman) sau ar trebui definita prin raportare la infractiune (modelul german, francez, italian). In doctrina nu exista un punct de vedere unitar in acest sens.
Solutia adoptata de legiuitorul roman, de a raporta activitatea participantilor la fapta prevazuta de legea penala iar nu la infractiune, are ca argument necesitatea de a separa participantii care nu cad sub incidenta legii penale (neinfractorii) de cei care au savarsit fapta cu vinovatie (infractorii), precum si de a separa participatia propriu-zisa (proprie), cand toti participantii au aceeasi forma de vinovatie, de participatia improprie, in care participantii actioneaza cu forme de vinovatie diferite. Astfel se poate asigura o incadrare juridica corecta a contributiei fiecarui participant, in functie de aportul concret al fiecaruia la comiterea faptei, fara a se aduce atingere unitatii faptei savarsite.
1. George ANTONIU, Participatia penala. Studiu de drept comparat, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 9-40
2. Matei BASARAB, Drept penal. Partea generala, editia a III-a, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001
3. Ludovic BIRO, Drept penal. Partea generala, Centrul de multiplicare al Universitatii ,,Babes-Bolyai" - Cluj, Cluj, 1971
4. Constantin BUTIUC, Drept penal. Partea generala, Editura Universitatii ,,Lucian Blaga" - Sibiu, Sibiu, 2005
5. Traian DIMA, Drept penal. Partea generala, volumul I, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001
6. Ludovica DINCU, Aurel DINCU, Participatia penala indeterminabila, Revista Romana de Drept, nr. 7/1988, p. 29-36
7. Vintila DONGOROZ, Iosif FODOR, Siegfried KAHANE, Ion OANCEA, Nicoleta ILIESCU, Constantin BULAI, Rodica STANOIU, Explicatii teoretice ale Codului penal roman. Partea generala, volumul I, Editura Academiei Romane, Editura All Beck, Bucuresti, 2003
8. Petre DUNGAN, Conceptul de participatie penala, Revista de Drept Penal, nr. 2/2000, p. 67-71
9. Constantin MITRACHE, Cristian MITRACHE, Drept penal roman. Partea generala, editia a V-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2006
10. Ioan MOLNAR, Participatia penala. Fundamente teoretice, Revista de Drept Penal, nr. 2/1998, p. 24-38
11. Costel NICULEANU, Curs de drept penal. Partea generala, editia a III-a, Editura Sitech, Craiova, 2003
12. Ion OANCEA, Drept penal. Partea generala, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971
13. Vasile PAPADOPOL, Conditiile generale ale participatiei penale, Revista Romana de Drept, nr. 5/1970, p. 38-49
14. Teodor VASILIU, George ANTONIU, Stefan DANES, Gheorghe DARINGA, Dumitru LUCINESCU, Vasile PAPADOPOL, Doru PAVEL, Dumitru POPESCU, Virgil RAMUREANU, Codul penal al R.S.R. comentat si adnotat. Partea generala, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972
15. Maria ZOLYNEAK, Conceptia unitatii de infractiune in materia participatiei si implicatiile ei in cazul succesiunii in timp a legilor penale, Revista Romana de Drept, nr. 10/1971, p. 80-91
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
