Alianțe militare

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză, OTAN în franceză; în română cel mai des se foloseşte abrevierea NATO, dar şi abrevierea OTAN este folosită câteodată) este o alianta politico-militara stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat în Washington pe 4 aprilie, 1949 semnat de catre reprezentantii a 12 tari. Tratatul a fost ratificat in Senat cu 82 contra 13 si, dupa citeva zile, presedintele Truman supuse Congresului un supliment de cheltuieli militare pentru anul fiscal curent in valoare de 1450 milioane de dolari, destinate inarmarii partenerilor.

NATO – este un bloc politico-militar avand ca membri fondatori: Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franta, Islanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia si SUA. La tratat au mai aderat ulterior Turcia si Grecia (25 februarie 1952), iar la 6 mai 1955- R.F.Germania. Creatie si, in acelasi timp, instrument al «razboiului rece» , NATO a avut si continua sa aiba un rol nefast in perpetuarea impartirii Europei, in stimularea cursei inarmarilor, a tendintelor opuse destinderii si cooperarii internationale. Structura organizatorica a NATO tinde sa-i confere in multe privinte un caracter suprastatal, ceea ce are drept urmare incalcarea suveranitatii si independentei nationale a insesi statelor membre. In iunie 1966 Franta si, in august Grecia hotarasc retragerea din organele militare integrate ale NATO.

In conditiile de deteriorare a situatiei internationale in primii ani postbelici in pofida argumentelor care cereau SUA sa abordeze problema “stavilirii” comunismului pe plan economic si politic, accentual in politica europeana a SUA cadea din ce in ce mai mult pe factorul militar. Numeroase documente publicate ulterior atesta ca in tratativele secrete purtate de SUA, incepind din 1948, scopul diplomatiei americane era de a injgheba un bloc militar si de atrage in el un numar cit mai mare de state care sa permita construirea de baze militare, aeriene si maritime cu ajutorul carora SUA sa-si creeze o pozitie strategica avantajoasa impotriva Uniunii Sovietice si a celorlalte tari in care triumfase democratia populara. In acest scop s-au exercitat presiuni speciale si s-au intins tot felul de momeli de "ajutor american" tarilor scandinave, care trebuie sa constituie o “baza nordica”, Irlandei, Islandei si Portugaliei precum si Spaniei, Greciei, Turciei si chiar Iranului, destinate a fi capete de pod pentru fortele aeriene si maritime ale SUA.

Doua preocupari majore ale diplomatiei americane insoteau semnarea tratatului: una sa prezinte NATO ca o organizatie defensiva si a doua sa demonstreze ca semnarea lui nu slabeste, ci intareste ONU ; ambele erau greu de demonstra si faceau parte din categoria tezelor care cu cit mai aprig sustinute, cu atit devin mai suspecte.

Nascuta in 1949 ca o alianta defensiva, menita sa apere statele Europei occidentale impotriva unei agresiuni sovietice, NATO a devenit o organizatie anacronica dupa caderea Uniunii Sovietice, un colos militar al carui singur inamic incetase sa mai existe. In aceste conditii, NATO a cautat un pretext care sa-i legitimeze existenta si l-a gasit in cel mai nefericit mod cu putinta, in sintagma-fetis "apararea drepturilor omului".

Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinta o alianta de tari independente avand drept obiectiv comun mentinerea pacii si protejarea propriei libertati prin intermediul solidaritatii politice si a unui sistem de aparare adecvat, conceput pentru a descuraja si a respinge orice forma de agresiune impotriva lor. NATO este o organizatie interguvernamentala ale carei tari membre isi pastreaza integral suveranitatea si independenta, un forum in cadrul caruia statele se consulta reciproc in toate privintele, se iau hotarari asupra problemelor politice si militare ce le afecteaza securitatea.

Obiectivele NATO

Obiectivul prim al Aliantei Nord-Atlantice este asigurarea libertatii si securitatii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se realizeaza prin mijloace atat politice, cat si militare, asigurandu-se atat respectul Actului constitutiv al Organizatiei, cat si al Cartei Natiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic insusi isi gaseste sursa constituirii sale legale in articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la aparare individuala sau colectiva.

Cel mai important pasaj al tratatului este Articolul V, care declară: ”Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice.”

Această frază s-a referit la început la cazul în care URSS ar fi lansat un atac împotriva aliaţiilor europeni ai Statelor Unite, în urma căruia SUA ar fi trebuit să trateze Uniunuea Sovietică ca şi cum ar fi fost atacată ea însăşi. Totuşi temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită pentru prima dată în istoria tratatului pe 12 septembrie, 2001 în răspuns la Atentatele din 11 septembrie 2001.

In esenta, potrivit articolului 5 din Tratatul NATO, un atac impotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac impotriva tuturor. Aceasta conceptie este reafirmata si prin alte de prevederi extrem de importante: vointa statelor semnatare de “a trai in pace cu toate popoarele”, de a le “salvgarda libertatea, mostenirea comuna si civilizatia, pe baza principiilor democratiei, a libertatilor individuale si a suprematiei dreptului”, de a “contribui la dezvoltarea relatiilor internationale pasnice si prietenesti, intarind propriile lor institutii libere, asigurand o mai buna intelegere a principiilor pe care sunt cladite aceste institutii si dezvoltand conditiile propice asigurarii stabilitatii si bunastarii, facand eforturi pentru a elimina orice opozitie in relatiile lor economice internationale si incurajand colaborarea economica intre fiecare parte si intre toate deopotriva.”

State Membre

Statele membre NATO împreună cu anul de aderare, sunt:

• Belgia

• Bulgaria (2004)

• Canada

• Cehia (1999)

• Danemarca

• Estonia (2004)

• Franţa

• Germania (1955)

• Grecia (1952)

• Ungaria (1999)

• Islanda

• Italia

• Letonia (2004)

• Lituania (2004)

• Luxemburg

• Olanda

• Norvegia

• Polonia (1999)

• România (2004)

• Portugalia

• Slovacia (2004)

• Slovenia (2004)

• Spania (1982)

• Turcia (1952)

• Regatul Unit

• Statele Unite ale Americii

Grecia şi Turcia s-au alăturat alianţei în februarie 1952. Germania a aderat ca Germania de Vest în 1955, iar unificarea germană din 1990 a extins participarea Germaniei cu regiunile Germaniei de Est. Spania a fost admisă pe 30 mai 1982, iar fostele ţări semnatare ale Pactului de la Varşovia au aderat fie pe 12 martie 1999 (Polonia, Ungaria şi Cehia), fie în anul 2004 (România, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania şi Bulgaria).

Franţa s-a retras din comanda militară în 1966, dar a revenit în 1992. Islanda, singura ţară membră NATO care nu are o forţă militară proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.