Evoluția în timp a unităților de măsură

Incepute din necesitatea de a determina distante, arii ale suprafetelor terenurilor, cantitiati/volume, greutati (de fapt mase) de produse, apa si diferite materiale sau de a determina durate, intervale de timp si de a stabili scari de timp etc, masurile de lungime si de masa (denumita, ca mijloc de masurare, greutate), au fost bazate, in toata lumea, la inceputurile lor, pe unitati de masura care derivau de la diferite elemente ale corpului omenesc. Cotul, palma, palmacul, degetul, piciorul omului, care au reprezentat chiar primele mijloace de masurare, au alcatuit baza sistemului de masuri pentru lungime, arie, volum/capacitate. Asa au fost, in antichitate, cotul egiptean, cotul persan si cotul babilonean si, in Grecia, piciorul antic si piciorul olimpic, iar in Europa apuseana piciorul roman, piciorul antic si piciorul olimpic.

Greutatile folosite in antichitate ca masuri de masa in terminologia actuala au fost stabilite pe baza greutatii unui anumit numar de boabe de grau, orez sau orz. O greutate asiro-chaldeeana denumita siclul, reprezenta, de exemplu, greutatea egala cu cea a 180 de boabe de grau, iar greutatea romana siligna era egala cu greutatea a patru boabe de grau. Livra era egala cu greutatea a 6912 boabe de grau. Unitatile de masura folosite in Franta erau mostenite de la romani. Masurile si greutatile, in sensul pe care l-am specificat, se bazau pe unitatile romane de lungime si, respectiv, de masa pes (in franceza, pied) si, respectiv, livra (in franceza, livre), iar unitatea de capacitate/volum era denumita amphore (corespondentul in limba romana fiind amphora, a carei valoare reprezenta un pes cubic).