Diferențe între modelul liberal și modelul public al instituțiilor media

Încă de la începuturile ei, presa a fost în atenţia puterii laice sau religioase care a căutat fie să şi-o subordoneze, fie să o restricţioneze prin diferite procedee astfel încât influenţa acesteia în stat să fie limitată sau chiar anihilată. De aceea relaţiile puterilor din stat cu presa nu sunt dintre cele mai amabile, căci vocea publică trăieşte din greşelile şi ezitările lor, urmăreşte cu insistenţă măsurile adoptate şi sancţionează vehement oamenii puterii, de câte ori are ocazia. Aceştia din urmă au înţeles că presa poate deveni un aliat în promovarea propriei imagini şi adoptă o atitudine binevoitoare sau chiar colaborează cu presa, în beneficiul propriu, al formaţiunii politice sau al instituţiei din care face parte. În funcţie de modul în care sunt gestionate relaţiile dintre presă şi putere se pot identifica mai multe modele, unele restrictive, altele permisive, niciunul însă perfect.

1. Modelul liberal

Modelul liberal mizează pe maxima permisivitate, pe respectul proprietăţii şi pe dreptul individului de a fi informat corect şi prompt. Controlul instituţiei de presă, este al proprietarului, care impune redacţiei o anumită orientare politică şi standarde economice severe, cu efecte adesea imprevizibile, căci dependenţa de public şi de publicitate impune concesii continue. Specific acestui model e faptul ca cenzura politică este exclusă, dar in schimb presiunea economică e maximă: nici un proprietar de ziar sau post radio-TV nu-şi poate permite o investiţie nerentabilă. E evident că între controlul absolut al statului şi cel al proprietarului de ziar, constrâns de reguli economice de rentabilitate, este de preferat cel de-al doilea, care nu este interesat strict de conţinuturile articolelor, ci de impactul pe care acestea îl au asupra publicului; cu cât numărul de cititori este mai mare şi constant în acelaşi timp, cu atât şi publicitatea atrasă este mai multă şi mai bine plătită.

O instituţie de presă funcţionează după reguli comerciale severe (excepţie fac posturile publice de radio şi TV unde se aplică modelul public de presă) şi de aceea presiunea economică este continuă şi foarte puternica. Presiunea e dată în primul rând de publicurile care sunt beneficiarii direcţi ai produsului media şi care trebuie caştigaţi şi păstraţi zi de zi. De aceea una dintre concesiile făcute este tabloidizarea ziarului sau mărirea dozei de divertisment din grila de programe a radioului şi televiziunii; evident că sunt sacrificate funcţiile de informare şi interpretare, a căror ţintă este un public instruit dar restrâns numeric.

De asemenea mai există o presiune ce vine din partea firmelor ce comandă publicitate (firme, instituţii, agenţii de publicitate) şi care indirect asigură finanţarea instituţilor de presă. Tirajul sau audienţa, distribuţia, formatul şi conţinutul sunt criterii determinante, ce aduc venituri consistente şi constante; nici o instituţie de presă n-ar putea supravieţui în economia de piaţă, dacă n-ar exista aportul consistent al publicităţii. În felul acesta, publicitatea forţează redacţia să atragă cât mai mulţi cititori/ascultători/telespectatori prin adoptarea mesajului, stilului şi a conţinuturilor la cerinţele publicului aducător de publicitate, dacă e numeros şi rămâne fidel ziarului sau postului.

2. Modelul public

Obligată să ţină cont de legile economiei şi de cele juridice, presa nu poate ocoli fără riscuri majore interesul beneficiarului principal - publicul larg, altfel spus se pune în serviciul acestuia, informându-l, distrându-l, socializându-l şi obligându-l să devină un consumator consecvent şi disciplinat al diferitelor tipuri de produse - condiţie a bunului mers al societăţii.

Derivat din sistemul liberal, modelul serviciului public contrapune celui dintâi un rol sporit, mutând accentul de pe tabloidizare şi divertisment pe responsabilitatea asumată necondiţionat şi fără concesii. Cum însă instituţiile de presă, mai ales cele audiovizuale, costă enorm, ca şi investiţie şi exploatare, problema fondurilor financiare a rămas una delicată, căci orice afacere se bazează pe profit; în consecinţă, atragerea de fonduri, fără condiţionalităţi politice sau de interese, rămâne o problemă delicată. Statul subvenţionează doar posturile publice de radio şi televiziune şi, teoretic, nu intervine în politica editorială a acestora. Controlul parlamentar al activităţilor e un paleativ, nu o soluţie fără partizanat politic. Rolul acestor posturi publice este în vădit regres: de la statutul de monopol pe care l-au deţinut iniţial (producţia, programarea şi distribuţia erau controlate de stat) tind să deţină un rol marginal, căci posturile comerciale, mult mai flexibile, câştigă teren pe zi ce trece.

Profesionalizarea jurnalismului este un element definitoriu al serviciului public. Vechiul gazetar învăţa meserie „la locul de muncă”, urcând treaptă cu treaptă în ierarhia publicaţiei; noul jurnalist se formează în facultăţi de profil, cunoaşte regulile fundamentale, drepturile şi constrângerile profesiei, îşi asumă responsabilităţi publice şi respectă un cod deontologic cu prevederi destul de severe, astfel încăt devierile în dependenţe politice sau economice să fie limitate la maxim. Datorită acestor reguli, jurnalismul este mai mult decât un „câine de presă” al democraţiei, devenind un formator de opinie ale cărui atitudini şi judecăţi influenţează opinia publică şi chiar schimbă mentalităţi civice.

Tentaţiile de manipulare a opiniei publice sunt mari, sumele puse în joc sunt şi ele tentante, afilierile politice ale jurnaliştilor sunt avantajoase pentru ei şi trustizarea instituţiilor de presă nu se mai limitează doar la motivaţii economice. Toate acestea au declanşat ample dezbateri în societatea civilă cu privire la rolul presei în spaţiul public, cu accent pe dreptul la informarea corectă şi promptă a cetăţeanului, diminuându-se astfel rolul de „a patra putere în stat” şi crescând sensibil cel de serviciu public în slujba cetăţeanului şi nu a patronatului, a partidului sau a statului.

În concluzie, ca să sumarizăm, principalele diferenţe existente între cele două modele de presă detaliate mai sus (cel liberal şi cel public), derivă atât din modul de finanţare folosit, tipul de cenzură existent cât şi din tipul şi forma conţinutului media transmis de instituţile respective către opinia publică.

Coman, Mihai - Introducere în sistemul mass-media, Iaşi, Polirom, 2004

Sorlin Piere - Mass Media, Iaşi, Instit. European, 2002