Sisteme de Stocare Magnetice și Optice

Discul dur este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau memorarea nevolatila a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are voie sa desparta discul de circuitele de comanda corespunzatoare, Acestea impreuna formeaza ,,unitatea fixa", sau prescurtat, HDD (de la hard disk drive). Stocarea datelor se face pe o suprafa.a magnetica dispusa pe platane rotunde metalice. In general discurile dure sunt utilizate ca suport de stocare extern principal pentru servere i calculatoare personale, dar i pentru anumite aparate electronice (playere i recordere DVD, playere MP3). Daca la inceputuri capacitatea unui disc dur nu depa.ea 20 megaocte.i (MO) = 20 megabait (MB), astazi un disc dur obi.nuit de 2 1/2 inch poate depa.i 2 teraocte.i (TO) = 1 terabait (TB).

Alaturi de memorii si procesoare, hard discurile au fost obiectul unor dezvoltari la capacitati din ce in ce mai mari (cu o scadere constanta a preturilor) in ultimii 15 ani. Primul hard disc pentru XT (10MB capacitate) costa mai mult de 3000$ la vremea respectiva, acesta avand un timp de acces mai mare de 100 ms.

In 1960 IBM introducea pe piata un dispozitiv hard disc de marimea unui dulap, cu capacitatea totala de 60MB: 30MB erau instalati permanent, iar alt disc (de asemenea de 30MB) putea fi scos si inlocuit. Ca o prescurtare, acest drive a fost de altfel numit un ,,30-30"). Avansul tehnologic din ultimii 15 ani poate fi vazut in faptul ca drive-ul Seagate ST506, introdus pe piata in 1980 cu discul sau de 5 1/4", avea capacitatea de numai 5 MB. Succesorul sau ST412 avea deja capacitatea de 10MB (numele interfetei ST506/412 vine de la aceste unitati). Cu cele 4 capete ale sale si 17 sectoare pe pista ST412 avea numai 150-300 cilindri. Astazi, modelele uzuale au peste 100 sectoare pe pista, si 5000 cilindri la o marime a discului intre 2" si 3 1/2". Conceptele avansate de interfatare care tin seama de marea dezvoltare a microelectronicii si noi metode de codificare devin de aceea absolut necesare.