Istoricul Asigurărilor de Viață în România

INTRODUCERE

Ca domeniu de activitate adânc implementat în viaţa economico-scială asigurările se pretează şi la o abordare filosofică. Abstractizată şi privită ca o stare de spirit, asigurarea apare ca o virtute umană, din care derivă o diversitate de aspecte concrete privind piaţă, produsele şi întreprinderile de asigurare. Legătura între concret şi abstract este palpabilă şi în sens invers: asigurarea, ca tehnlogie a riscului, aduce modificări în raporturile noastre cu pericolele care ne ameninţă şi schimbă o serie de aspecte ale vieţii umane.

Asigurarea este un act de voinţă îmbinând curajul cu prudenţa. Ca stare de spirit ea este contrară neîncrederii, ezitării, timidităţii, laşităţii, putând fi de aceea considerată o virtute umană. Ea îmbină curajul – virtutea de a înfrunta şi stăpâni teama – cu încrederea – virtutea care înfruntă şi domină ezitarea.

În ce priveşte încrederea, trebuie remarcat că nu este vorba de încredere în orice condiţii: în asigurări nu se acordă încredere oricui şi nici pentru orice. La rândul său, asigurarea nu înseamnă fuga de orice pericol şi nici încercarea de a ne închide într-o sferă de securitate.

Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, asigurările erau considerate imorale, în general, pentru că se credea că ele diminuează responsabilitatea asiguratului faţă de bunurile sau faţă de greşelile sale cauzatoare de prejudicii, creând astfel cadrul delicvenţei sau chiar invitând la ea.

Asigurările de viaţă – domeniu care ne interesează cu deosebire – erau de-a dreptul prohibite, ca fiind contrare ordinii publice şi bunelor moravuri. Asigurarea de viaţă împinge la crimă, se susţinea în acea perioadă. Această opinie era favorizată şi de faptul că, la începuturile sale, asigurarea de viaţă avea forma unor pariuri făcute asupra vieţii sau morţii unor persoane, de obicei importante în societate. Asemenea practici au fost interzise în întreaga Europă (de exemplu, în Franţa de către Colbert în 1681). Această interpretare privind asigurarea de viaţă se menţine multă vreme. Se susţinea în continuare, în primele decenii de după anul 1800 că: omul `este în afara oricărui preţ; viaţa sa nu poate fi obiect al comerţului; moartea sa nu poate deveni obiect al unei speculaţii; acest gen de înţelegeri asupra vieţii sau asupra morţii unui om sunt odioase şi pot deveni periculoase; cupiditatea care speculează asupra vieţii unui cetăţean este vecină cu crima etc. Perceptele morale în domeniu au evoluat, astfel încât spre sfârşitul secolului al XIX-lea, asigurarea de viaţă era admisă şi chiar recomandată. O asemenea schimbare de atitudine a avut la bază, pe lângă modificarea de optică privind respectul şi grija pentru viaţa umană şi argumente economice legate de avantajele contractelor de asigurare, inclusiv în planul mobilizării şi utilizării unor disponibilităţi băneşti. Dacă până atunci se susţinuse că asemenea contracte nu oferă nici o utilitate reală care să compenseze abuzurile de care sunt ele susceptibile, opinia se schimbă, în sensul că, deşi viaţa unui om nu poate fi estimată, asiguratorul poate acoperi pierderea bănească provocată de decesul unei persoane, acesta fiind scopul adevărat al asigurării. În plan moral se aprecia că asigurarea de viaţă se naşte dintr-un sentiment generos şi de bunăvoinţă al asiguratului care se supune unor sacrificii băneşti anuale pentru a da celor pe care îi iubeşte o bunăstare de care moartea sa i-ar putea priva.

Într-un pertinent studiu sunt etalate şi analizate manifestările în plan moral ale asigurărilor. Conform acestora, la baza asigurărilor stau patru valori etice: responsabilitatea, solidaritatea, dreptatea şi adevărul.

CAPITOLUL I

ISTORIC AL ASIGURĂRILOR

1.1. Apariţia şi dezvoltarea asigurărilor pe plan internaţional

Începuturile asigurărilor îşi au originea în cele mai vechi timpuri, ele se pierd în negura vremurilor, oamenii de ştiinţă neavând posibilitatea să stabilească decât cu aproximaţie perioadele istorice ale apariţiei lor. Totuşi în urma unor lungi căutări, au fost găsite dovezi ale unor operaţiuni de împărţire a riscurilor ce datează din aceeaşi perioadă cu apariţia primelor forme organizate de comerţ.

Există unele date potrivit cărora negustorii chinezi îşi încărcau marfa pe mai multe vase pentru a fi transportată pe fluviile periculoase ale Chinei, cu scopul de a reduce riscul ca întreaga marfă să fie distrusă în timpul transportului fluvial.

În jurul anului 3000 înainte de Hristos, în timpul Babilonului s-a practicat un anumit fel de împrumuturi maritime, care îl exonerau pe împrumutat de a le restitui dacă marfa sau nava sufereau pierderi, avarii sau dispariţii. Dovezile iniţiale se referă la Codul lui Hammurabi, identificat foarte târziu. Codul cuprinde 282 de clauze şi a fost compilat de Hammurabi, regele Babilonului, în jurul anului 2250 înainte de Hristos.