Tehnici artistice în postmodernism

Inducerea permanenta in eroare a cititorului

Se realizeaza prin mai multe modalitati, printre care:

- codificarea;

- aminarea pina la nesfirsit a sensului;

- jocul cu sensurile;

- organizarea multiplana a textului;

- dubla naratiune (de exemplu, actiunea se poate petrece simultan in prezent si in trecut);

- folosirea naratorilor multipli (care, evident, vin cu viziuni diferite, concurente, ale aceleiasi realitati incerte);

- anularea frontierelor dintre real si imaginar (imaginarul, visul, delirul au puterea realului);

- aparitia vizitatorilor din alte lumi (ingeri, spirite s. a., a caror venire in lumea noastra ii distruge omogenitatea ontologica);

- deformarea stilistica si incongruenta limbajului (distrugerea sensului printr-o multime de sensuri; ceea ce abia s-a mentionat, in urmatoarea intorsatura de fraza poate fi contrazis, apoi repetat, apoi iar contrazis... );

2. Incadrarile (ramele goale)

Sugestia acestor rame fara tablouri e aceea ca s-ar putea sa traim intr-o lume lipsita de continut, in care a ramas doar forma, aparentele. Incadrarile in text se pot manifesta sub forma de vise, rod al imaginatiei, manuscris gasit, text in text, asa-zisele cutii chinezesti, in care fiecare cutie urmatoare contesta realitatea existentei celorlalte s. a.

Naratiunea in cadru se foloseste pentru a provoca confuzii, incertitudini, deoarece prin ea se pune sub semnul intrebarii obiectivitatea povestirii incadrate.

3. Unirea elementelor contradictorii, de exemplu, a trasaturilor literaturii elitiste cu cele ale literaturii pentru mase.

4. Ironia, parodia

Sint strategii prin care se defineste literatura postmodernista. Parodia postmodernista este atit deconstructiv critica, cit si constructiv creativa, fiind una dintre principalele modalitati de dialog a scriitorului postmodernist cutrecutul. U. Eco mentioneaza ca postmodernismul este revizitarea ironica a trecutului, a deja-spusului, intr-o epoca a inocentei pierdute.

Se poate parodia totul: scriitorul pe sine, pe cititor, textul pe care-l creaza. Nu exista valori preconcepute, sfinte, stabile. Parodiindu-se pe sine si nesigur de nimic, textul postmodernist se afla intr-o continua miscare, alunecare, facind extrem de dificila decodificarea sa.

5. Fragmentarea

Realitatea este descompusa in mai multe fragmente; postmodernismul nu pretinde sa spuna adevarul integral despre lume si om, sa fie universal. Diseminarea intregului intr-o suma de fragmente deasemenea se opune stabilirii unei semnificatii coerente. Fragmentele sint asamblate astfel, incit sa creeze un joc intertextual, care aduce noi perspective semantice, oferind viziuni diferite ale realitatii. Fragmentarismul face recurs la discontinuitate, eterogenitate, subiectivism; la diferenta (si nu uniformitate), la mobilitate ( si nu sistematizare), la actiune (si nu statica), iar toate acestea sint trasaturi ale receptivitatii postmoderniste.

Unirea aparent intimplatoare a fragmentelor disparate creaza colajul, mozaica, iar acestea, ca si labirintul, oglinzile ce se reflecta reciproc, sint metafora a lumii postmoderniste.

6. Intertextualitatea

Presupune prezenta intr-un anumit text a unor teme, personaje, expresii cunoscute, trasaturi structurale, stilistice, strategii narative etc. din alte texte. Pot fi introduse sub forma de paralele tematice, citate, aluzii, imitatii, nominalizari directe, includeri parodice etc.

Exista mai multe tipuri de relatii intertextuale:

- intertextualitatea generala: se produce intre textele unor autori diferiti;

- intertextualitatea restrinsa: intre diferite texte, dar ale aceluiasi autor;

- intertextualitatea interna (autotextualitatea): relatia textului cu sine insusi.

Textul se transforma intr-un spatiu al discursurilor conflictuale si intersectante, promovind un fel de literatura ,,colaborativa" si nu intotdeauna plagiatoare, cum ar parea la prima vedere. Opera postmodernista, hipertextul, mizeaza pe relatiile intertextuale. Personaje, teme, chiar cuvinte pot fi conectate la retele nesfirsite de referinta, care, la rindul lor, sint conectate la altele. In plus, aceste retele nu sint nici fixe, nici stabile, ci intr-o permanenta miscare si schimbare.

7. Pastisa

Reprezinta o lucrare literara (muzicala, plastica) in care autorul preia teme, stil, mijloace de expresie ale unui mare creator (text), deci, presupune o imitatie, asamblarea unui text nou, folosind fragmente dintr-un text foarte cunoscut; citarea (inclusiv si ironica) a trecutului, pentru a-l interpreta, simula, demistifica, sau pentru a demistifica prezentul, comparindu-le.

Astfel, autorul nu neaparat trebuie sa fie creator, el poate folosi aceea ce deja exista, se poate juca cu fragmente cunoscute, asamblindu-le dupa placul sau si prezentindu-le intr-un alt context.

Toate aceste trasaturi nu sint absolute, asa cum postmodernismul nu pretinde spre o imagine completa, eshaustiva a lumii si a omului; unele dintre ele se pot suprapune, altele se pot contrazice.