Lumea Artei sec XX

Lumea artei sec XX

Funcţia principală a noţiunii de „lumea artei” este de a continua să definească , de a valida şi de a menţine categoria culturala de artă, cu acordul întregii societăţi.

Danto a pus bazele pentru o definiţie instituţională a artei , care a căutat să răspundă la întrebările ridicate de fenomenul în curs de dezvoltare a artei secolului XX. Definiţia termenului "arta" este un subiect de dispută constantă şi multe cărţi şi articole de ziar au fost publicate, susţinând că au răspunsul la întrebarea, Ce este arta?

Definiţii pot fi clasificate în convenţionale şi nonconvenţionale. Nonconvenţional ia un concept estetic ca o caracteristică intrinsecă, în scopul de a ţine cont de fenomene de artă. Definiţiile convenţionale resping acesa chestiune , ele spun că arta "este, în principiu o categorie sociologică.

Danto a inventat termenul de "lumea artei", prin care a vrut să exprime contextul cultural sau "o atmosferă de teoria artei" . Ea a avut o influenţă considerabilă asupra filozofiei şi esteticii, dar mai ales asupra teoriei lui George Dickie. Dickie ,”în teoria instituţională a arte” se limitează să afirme că opera de artă este un obiect despre care cineva a spus:” botez acest obiect opera de artă.” Dickie îşi rezumă teoria instituţională a artei după cum urmează: O operă de artă este un artefact special creat pentru a fi prezentat unui public al lumii artei

Sunt două diferenţe principale între teoria instituţională a artei şi toate teoriile anterioare acesteia, pe care Dickie nu ezită să le critice. Prima dintre deosebiri este „dezordinea” lumii artei, care nu încearcă să găsească o esenţă a artei, ci mai degrabă să „îmbrăţişeze marea diversitate şi să admită dezordinea logică” a culturii umane şi a istoriei A doua caracteristică a teoriei culturale pe care definiţiile tradiţionale ale artei nu o prezintă este propria circularitate. Toţi termenii utilizaţi de către Dickie pentru a defini arta („public”, „artist”, „operă” etc.) sunt, susţine el, învăţaţi la o vârstă fragedă şi cu toţii împreună de către copiii cărora li se suprapun, de asemenea, roluri culturale, astfel încât circularitatea definiţiei nu poate afecta înţelegerea termenilor săi. De fapt, definiţia instituţională pe care Dickie o dă artei este atât de generală încât nici măcar nu are ca scop distingerea între artă şi artă valoroasă . Aceste două diferenţe principale dintre teoria lui Dickie şi toate teoriile precedente ei formează cheia de boltă a cărţii şi constituie motivul pentru care credem că al patrulea capitol-eseu este cel mai important al său.

Danto sugerează o imagine în schimbare, în teoria artistică, care seamănă cu schimbare din teoriile ştiinţifice.

O trăsătură caracteristică a teoriei culturale a artei se află în faptul că aceasta este una structurală: o operă de artă este ceea ce are loc într-o lume a artei (Artworld) aşa cum aceasta este înţeleasă de Danto, adică precum o structură instituţională .Nu este intenţia lui Dickie să definească arta în termeni care are putea fi folosiţi în afara câmpului semantic al lumii artei, ci mai degrabă de a o descrie relaţional, cu privire la poziţia sa în cultura umană în general. O distincţie culturală pe care Dickie o face ne va ajuta să înţelegem scopurile filosofice ale cărţii sale: în timp ce teoriile psihologice prezentate în primul capitol sunt „naturaliste”, Danto, pe de altă parte, este primul care pune pe picioare o teorie culturală privind opera de artă.

Dickie propune să ne gândim la “instituţia teatrului”. În această idée, domeniul artei care îi aparţine lui Dickei a ilustrat de o manieră bogată şi instuctivă natura instituţională a artei este chiar teatrul, dar esenţa instituţonală a artei o putem descoperi analizand o fază din evoluţia artelor plastice şi anume Dadaismul.

Asociind unor elemente ale futurismului italian, cubismului francez şi expresionismului german, un negativism declarat, dadaismul cultivă arbitrariul total, neprevăzutul, abolirea formelor constituite, provocând dezordinea şi stupoarea şi prin organizarea unor spectacole de scandal îndreptate împotriva artei, gustului estetic, moralei tradiţionale, programatic puse sub semnul întrebării.

În manifestul acestei miscari, ”Dada”, se vorbeste despre o cautare a unei extreme limite a divorţului dintre gândire şi expresie, contrazice totul, neagă totul, ridicând nihilismul şi mistificarea la rangul de principii supreme: abolirea logice, dansul neputincioşilor creaţiei: dada; /…/abolirea arheologiei: dada; abolirea profeţiilor: dada; abolirea viitorului: dada; credinţă indiscutabilă în fiecare zeu produs imediat al spontaneităţii: dada . /…/Marele secret este aici :gândirea se face în gură…Apriori, dada pune înaintea acţiunii şi înainte de tot: Îndoiala. Dada se îndoieşte de tot.(T. Tzara).

Opera de artă de buna calitate, fie că dansează, radiază, explodează, fie ca abia izbuteste să fie vizibila (audibila sau descifrabila), manifesta, cu alte cuvinte, o justeţe a formei.

În acest sens, arta ramâne ceva de neschimbat. Calitatea ei va depinde întotdeauna de inspiraţie şi arta nu va fi în masură, niciodată, să se realizeze ca arta (take effect as art) altfel decât prin calitatea ei. Ideea că problema calitaţii ar putea fi ocolită e ceva ce nu i-ar fi dat niciodata prin cap vreunui artist academic sau oricui se ocupă cu arta. I-a ramas deci avangardei cu priză la public , să fie prima care s-o conceapă. Soiul acesta de avangarda începe cu Marcel Duchamp şi cu dada. Dada a fost mai mult decit o expresie a unei disperari, în vreme de razboi, dinaintea artei şi culturii tradiţionale; mişcarea a încercat totodata să repudieze deosebirea dintre arta pretentioasa (high) şi ceea ce e mai putin decât arta; şi aici a fost mai puţin vorba de-o disperare de vreme de război, cât de o repulsie faţă de caracterul trudnic al artei pretenţioase aşa cum îl accentuase avangarda ezoterica, cea initiala si autentica avangarda. Dinainte chiar de 1914, Duchamp îşi începuse deja contraatacul împotriva a ce el numea arta fizică şi prin care înţelegea ceea ce astăzi este în mod vulgar etichetat de arta formalistă.