Arta romanică în Europa Apuseană - arhitectură

Apărută în ultimele decenii ale secolului al X-lea, arta romanică se cristalizează în veacul reformei gregoriene, când sunt construite primele monumente reprezentative. Ea se răspândeşte rapid în tot spaţiul catolic, iar dominaţia sa se menţine, cu particularităţi regionale, şi în secolele următoare. Numele stilului-romanic a fost dat de savanţi, pornind de la unele elemente de inspiraţie romană antică pe care acesta le-a asimilat. Elementele principale pe care stilul romanic le preia sunt planul bazilical şi arcul semicircular

Principalele realizări ale artei romanice aparţin aşadar arhitecturii, din care fac parte monumentele apărute în apusul şi în centrul Europei, în secolul al XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea, construite din piatră şi acoperite cu bolţi tot din piatră. Denumirea marchează deosebirea dintre noul mod de construcţie, în piatră, şi monumentele ridicate înainte de secolul al XI-lea, care, chiar dacă erau din piatră, aveau de obicei acoperişul susţinut de o osatură de lemn numită şarpantă. În această etapă s-au construit atât castele, dar mai ales biserici şi mănăstiri.

Castele

Castelele feudale au fost construite din cauza stării de nesiguranţă din acea vreme, provocată de luptele permanente dintre seniorii feudali şi iobagii revoltaţi sau de luptele pentru supremaţie dintre nobili. Castelele erau construite pe înălţimi sau pe locuri unde apele sau depresiunile puteau constitui mijloace de apărare naturală, mărimea şi planul acestora fiind determinate de locul ales. Castelele erau înconjurate de ziduri groase şi înalte, realizate din blocuri mari de piatră şi prevăzute în partea de sus cu creneluri, cu drum de strajă şi, din loc în loc, cu turnuri de apărare. Poarta de la intrare era păzită de unul sau două turnuri.

În exterior, zidul era apărat de şanţuri adânci, pline de cele mai multe ori cu apă. Viaţa castelului se desfăşura în curtea din interior, unde se aflau ateliere, grajduri, magazii, camere de locuit pentru ostaşi şi servitori etc. Elementul central era însă donjonul. Donjonul donjoane, s. n. turnul principal, cel mai bine fortificat al unui castel medieval. – Din fr. donjon Donjonul avea înfăţişarea unei cetăţi în altă cetate. Forma sa obişnuită era aceea de turn imens, cu deschizături mici pentru ferestre şi cu intrarea situată la o oarecare înălţime de sol. Castelele feudale nu erau ornamentate şi nu pun probleme artistice deosebite, impresionând numai prin simplitate şi forţă. Ele exprimă orgoliul şi atotputernicia seniorului asupra regiunii pe care o stăpânea.

Din secolele al XI-lea şi al XII-lea s-au păstrat puţine castele feudale. Majoritatea s-a ruinat, ele fiind înlocuite sau modernizate radical, în scopuri de confort sau din necesităţi de apărare, impuse de evoluţia tehnicii militare, de reurbanizarea oraşelor etc. Printre construcţiile laice reprezentative care s-au păstrat se numără donjonul castelului de la Coucy, castelul Gaillard, castelul de la Niort etc., situate în Franţa. Dar şi în Italia, la San Gimignano, s-a conservat un grup de circa zece locuinţe-turn, iar Castelul del Monte, ridicat în 1240 de împăratul Frederic II, este una dintre cele mai cunoscute construcţii laice romanice. În Germania, există încă, restaurat, Castelul conţilor de Thuringia. De asemenea, Turnul Londrei este o construcţie de epocă romanică, amintind de forma de donjon a castelelor regale şi nobiliare de epocă.