Euroregiunile

Irumperea regiunilor din diferite tari europene pe scena relatiilor internationale este un fapt care, fara sa fie intru totul realizat, pare inevitabil. O data cu mondializarea schimburilor, regiunile par implicate intr-un fel de frenezie transnationala. Favorizarea acestui nou camp de actiune in domeniul relatilor externe s-a datorat adoptarii unor legi de descentralizare care permit o cooperare intraeuropeana intre regiuni. Prin intermediul lor nu numai ca se stabilesc relatii de la egal la egal in actiunile de interes comun, ci mai ales se acorda competente colectivitatilor teritoriale in ordinea internationala.

Punerea in practica a intentiilor de cooperare transfrontaliera s-a materializat prin constituirea, in 1991, a primei Euroregiuni, compusa din Midi - Pyrenees, Languedoc - Roussillon si Catalonia incununand un proces de reapropiere a acestor regiuni nascute din civilizatia latina. in ciuda unei evolutii istorice diferite, chiar divergente, a unei proximitati culturale si geografice, Euroregiunea poate, trebuie si vrea sa depaseasca dificultatile inerente. Ea da posibilitatea unor noi legaturi sociale, oferind un formidabil potential pentru edificarea unei cetatenii europene.

1. Locul regiunilor in Europa comunitara

Tratatul de la Roma ignora realitatile regionale intrucat aborda doar aspectul economic al dezvoltarii regionale. Din acest punct de vedere il putem considera restrictiv deoarece isi propunea doar sa reduca distanta dintre diferitele regiuni si sa recupereze intarzierea celor defavorizate.

Ceea ce i se poate reprosa este ca abordeaza regiunea doar in sens geographic, teritorial si nu ca o "entitate regionala" in sensul unei colectivitati publice dotatta cu competente si organe proprii, situata imediat sub nivelul statului.

Din acest ultim punct de vedere Comunitatea europeana s-a constituit ca o comunitate de state si de popoare si nu de regiuni. Arhitectura sa institutionala se organizeaza, in consecinta, in jurul a trei poli:

1. Consiliul, care asigura reprezentarea statelor si constituie, in aceasta calitate, instanta suprema de decizie;

2. Parlamentul European, care asigura reprezentarea popoarelor si aduce edificiului garantia sa democratica;

3. Comisia, care joaca rolul de "animator" activ, cu atitudini (atributii) supranationale.

Prin urmare, nici un loc specific nu a fost prevazut pentru entitatile regionale. insa, o data cu

punerea in practica a pietei unice, ele beneficiaza de o recunoastere pasiva fiind constranse sa respecte obligatiile comunitare impuse de suprimarea frontierelor, de acum inainte deschise tuturor cetatenilor Comunitatii.

in compensatie fata de aceasta recunoastere pasiva, entitatile regionale ale Comunitatii au revendicat o recunoastere activa, ca actori ai integrarii europene. Punerea in practica a acestor deziderate s-a realizat mai ales, dar nu exclusiv, prin Tratatul de la Maastricht din februarie 1992, cand a avut loc o consacrare a regiunilor si a dreptului lor de asociere in procesul decizional.

Activitatile si competentele regiunilor vis-a-vis de Comunitatea Europeana se manifesta prin intermediul a doua principii: parteneriatul si subsidiaritatea.

Mult timp, politica regionala comunitara a implicat, in mod paradoxal, interventia exclusiva a autoritatilor statale. Dar, inspirandu-se din experienta programelor de integrare mediteraneeana, Comisia a adoptat principiul parteneriatului intre Comisie, statul membru si autoritatile regionale sau locale.

Entitatile regionale, mai ales cele care beneficiaza de importante competente cu caracter legislativ, garantate de constitutiile lor nationale, s-au nelinistit din cauza impedimentelor si deposedarilor ce ar decurge din integrarea europeana in favoarea fie a comunitatii, fie a statelor membre. Ele au dorit, in consecinta, ca principiul subsidiaritatii sa guverneze nu numai relatiile dintre Comunitate si statele membre, ci si relatiile Comunitate - regiuni si relatiile state regiuni.

Definitia precisa a principiului, introdusa in articolul 3B al Tratatului de la Roma, nu pare sa se refere decat la realtiile dintre Comunitate si statele membre. Dar formularea mai explicita a principiului subsidiaritatii in Tratatul de la Maastricht, prin raportare la notiunea de competente exclusive si non-exclusive ale Comunitatii, da o mai mare autonomie regiunilor. Astfel, entitatile regionale obtin o protectie specifica a competentelor lor mai ales in sfera invatamantului si culturii. Iar actiunile Comunitatii in aceste domenii trebuie sa fie actiuni de incurajare, altfel spus complementare, cu excluderea unei totale armonizari daca se are in vedere diversitatea culturala si regionala a statelor membre.

1. Bartumeu Cassany, Jaume* - Andorre, une micro-etat au coeur de l'Euroregion

2. Guardans I Cambo, Ignasis* - Les differents niveaux de la subsidiarite

3. Isaac, Guy* - La reconnaissance communautaire de l'entite regionale

4. Llimona, Joaquim* - L'Euroregion et l'Europe

5. Neubourg, Chris de* - Entre le bulbe et le rhizome - regions et Euroregions dans une Europe unifiee mais divisee

6. Poumarede, Jacques* - Les regions saisies par l'international; analyse d'un discours

7. Valdiguie, Michel* - L'origine de l'Euroregion

8. Vila Costa, Blanca* - L'integration des collectivites territoriales dans les politiques communautaires

* in ,,L'EUROREGION" - Journees d'etudes, 8-9 decembre 1992, Presses de l'Universite des Sciences Sociales de Tolouse