Monografia localității Sandra - județul Timiș

I . Scurt istoric

Satul Şandra a luat fiinţă în anul 1833 sub denumirea de Alexandria sau Sàndorhàsza, după numele episcopului de Zagreb care era proprietarul terenurilor din această zonă. Episcopul a semnat la 1 ianuarie un contract prin care permitea celor 140 de familii de colonişti germani provenite din localităţile învecinate să se aşeze pe teritoriul lui şi să înfiinţeze localitatea care avea să-i poarte numele. Imediat după, au început lucrările la construcţia aşezământului, după canoanele aşezărilor germane cu străzi drepte şi perpendiculare. Din totalul de 146 de loturi de casă delimitate, erau 101 case de agricultori, 38 de case mici fără teren, parohia şi 2 case ale parohiei, 1 birt şi 2 mori. Cele 140 de familii reprezentau în total circa 700 de colonişti şi veneau din Biled, Bulgăruş, Carani, Cenad, Comloşu Mic, Gottlob, Grabaţ, Iecea Mare, Iecea Mică, Lenauheim, Lovrin, Nakovo (Serbia), Nerău, Niţchidorf, Sânandrei, Sânnicolau Mare, Tomnatic, Variaş şi Vizejdia.[1] Trei ani mai târziu, în 1836 a fost construită biserica. În 1842 existau deja 1.231 de germani, 16 sârbi şi români.

Comuna Şandra a fost înfiinţată prin Legea nr.54/2004, desprinzându-se de comuna Biled, şi având în administrare şi satul Uihei.

Satul Uihei când a fost înfiinţat, i-a fost dat numele german de Neusiedel (în traducere noua aşezare). Procesul de maghiarizare forţată care a urmat anexării Banatului la coroana maghiară a determinat schimbarea numelui în maghiarul Ujhely, de unde se trage şi denumirea românească. Idem, după anexarea Banatului la România, în 1918, a urmat şi un proces de românizare. Numele satului a fost românizat din maghiarul Ujhely în românescul Uiheiu.

Uiheiul este unul dintre satele de colonişti cele mai noi din Banat. El a fost înfiinţat la 1844, la mai bine de o sută de ani de la începutul colonizărilor, de locuitori ai altor sate din împrejurimi şi din Banat. Încă de la început, planurile de construcţie ale satului au fost foarte specifice, loturile de case erau divizate în mod egal, casele trebuiau să fie ordonat aranjate şi să se supună unor reguli stricte, cu tipicele faţade ale caselor şvăbeşti spre stradă. Suprafeţele de pământ erau destul de limitate şi erau date în arendă în condiţii destul de stricte. Aceste condiţii au fost eliminate o dată cu revoluţia de la 1848, fapt care a permis dezvoltarea aşezământului. A urmat o perioadă de prosperitate care s-a menţinut relativ constantă, independent de schimbările politice din Banat. Aceasta a fost abrut întreruptă de al doilea război mondial. Au urmat deportări în Rusia, apoi deportările în Bărăgan şi în final colectivizarea. Aceasta a dat o lovitură gravă localnicilor, majoritari germani, care se ocupau cu succes de agricultură. Atât casele cât şi pământurile lor au trecut în proprietatea statului însă la scurt timp proprietatea caselor a fost din nou recunoscută proprietarilor de drept. A urmat o perioadă de relativă creştere, satul a fost conectat la reţeaua electrică, drumurile au fost reparate, infrastructura în general îmbunătăţită. În deceniul al 8-lea, situaţia a început din nou să se deterioreze, culminând cu Revoluţia din 1989. Imediat după revoluţie, s-a înregistrat o masivă emigrare a etnicilor germani în Germania. 4 ani mai târziu, în 1994, la împlinirea a 150 de ani de la fondare, în Uihei mai locuia un singur etnic german originar din Uihei.[1] Populaţia germană a fost treptat înlocuită de cea română, însă evoluţia populaţiei s-a menţinut constant în scădere.

Şvabii bănăţeni (germană Banater Schwaben, în română simplu şvabi) sunt o etnie germană din grupul Şvabilor dunăreni care au emigrat în Banat cu peste 200 de ani în urmă, venind din diferite regiuni din sudul Germaniei. Deşi a format pentru lungă vreme o minoritate puternică şi importantă, datorită transformărilor politice din ultimul secol cea mai mare parte a şvabilor bănăţeni s-a întors în Germania.

Coloniştii proveneau mai ales din regiunile de pe malul stâng al Rinului, Lorena, Hessa renană şi Palatinat, câţiva, puţini, şi din Bavaria şi Şvabia.[1] Este însă neclar cum aceştia au luat numele de şvabi bănăţeni din moment ce un număr mic dintre ei veneau din regiunile şvabe: Swabia din Bavaria, parte din prezenta regiune Baden-Württemberg şi Alsacia, în prezent în Franţa. Explicaţia cea mai plauzibilă pentru originea numelui de şvabi este probabil faptul că majoritatea coloniştilor erau înregistraţi şi îmbarcaţi în oraşul şvab Ulm, de unde erau transportaţi cu aşa-zisele Ulmer Schachteln[2] pe Dunăre, până la Belgrad, de unde plecau pe jos să-şi găsească noua lor patrie.

Majoritatea coloniştilor proveneau din mediul rural, erau fii de familii sărace de ţărani, care nu avedeau mari şanse de succes în ţara lor de baştină. În timpul Mariei Terezia au primit şi suport financiar şi scutiri de taxe pe termen lung. Mai târziu mulţi dintre ei nu reuşeau să se căsătorească din cauza că diferenţa dintre vârste era disproporţionată şi nu erau destule femei tinere. Mulţi meşteşugari precum învăţătorii, doctorii şi alte profesiuni, erau ajutaţi financiar să se dezvolte în noile teritorii.

În urma războiului austro-turc din 1716, Banatul este cucerit de către Imperiul Habsburgic. În 21 octombrie 1716, prinţul Eugeniu de Savoia adresează împăratului Carol al VI-lea, propunerea ca Banatul să fie organizat şi guvernat astfel încât să aducă folos Casei Imperiale. Astfel se deschide calea pentru colonizări, necesare atât din raţiuni strategico-politice de extindere a Imperiului, dar importante şi pentru repopularea şi revigorarea Banatului, efectiv vlăguit economic şi demografic de războaiele austro-turce.

Primul val

Între 1718 - 1740 are loc primul val de colonizări numit şi "Colonizarea Caroliniană" (Karolinische Ansiedlung), după numele împăratului Carol VI. În toamna anului 1718 începe prima colonizare organizată a Banatului şi până în 1740, între 15.000-40.000 de colonişti germani sosesc în Banat. Pe lângă aceştia se adaugă şi români, sârbi, bulgari, italieni şi spanioli. Clima neprimitoare a dus la o rată crescută a mortalităţii, mulţi dintre imigranţi murind de malarie la 2-3 luni de la sosire. Numeroasele conflicte austro-turce dar şi marea epidemie de ciuma din 1738-1739 au contribuit la reducerea numărului de germani. De aceea, pentru o vreme, creşterea populaţiei din Banat a fost asigurată doar din procesul de imigrare. Ca rezultat ponderea germanilor catolici a ajuns la un moment dat la 50% din totalul populaţiei.

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINA VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

Facultatea de Management Agricol

Specializarea – Inginerie şi Management în Alimentaţie Publică şi Agroturism