Istoricul construcției europene

1.1.1. Tratatul de la Paris

Sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial a lasat in urma sa o Europa distrusa din punct de vedere material, framantata de puternice crize politice si divizata prin ,,cortina de fier" in doua blocuri: Est si Vest Totusi, aceasta distrugere si divizare nu putea sa ramana fara urmari. Este momentul in care se constata efectele esecului controlului colectiv al beneficiilor revolutiei industriale, care a degenerat in inarmare si in productie militara, dincolo de nevoile imediate de aparare, riscurile manipularii si indoctrinarii maselor si limitele Statului-Natiune, care a alunecat in imperialism si in nationalism agresiv Astfel, dupa esecul Ligii Natiunilor, in 1945 se creeaza Organizatia Natiunilor Unite, urmata de alte organizatii cu vocatie mondiala: Fondul Monetar International (1946), Banca Mondiala (1946), Carta de la Havana (Carta Internationala a Comertului, 1946), Acordul General al Tarifelor si Schimburilor (GATT, 1946). Aceste initiative la nivel international se doreau a fi stalpii unei noi ordini mondiale care sa nu mai permita repetarea tragediilor celor doua razboaie mondiale, mai ales ca, pentru multi politicieni apropierea unui nou razboi mondial care sa opuna sistemul comunist celui capitalist parea inevitabila.

Cum ambele razboaie mondiale isi avusesera punctul de pornire in Vechiul Continent, pacificarea sa durabila era o tinta pe care cancelariile lumii o doreau atinsa nu numai rapid, dar si durabil. Principala problema care aparea pentru blocul Occidental era aceea a reintegrarii Republicii Federale Germania. Stat de prima marime aproape in orice perioada istorica, in pofida faptului ca fusese infrant in razboiul abia incheiat si impartit in zone de influenta, el trebuia sa fie reconstruit. Dar aceasta optiune fusese utilizata si dupa primul razboi mondial, cand investitiile, in special cele americane, au facut Germania sa isi revina economic si militar, insa rezultatul nu fusese decat o alta tragedie. Parisul era de altfel cel mai sceptic in ceea ce priveste o reconstructie a vecinului sau. Nu este de mirare atunci ca solutia a venit chiar din partea oamenilor politici francezi, respectiv a lui Jean Monnet, comisar general al planului de reconstructie in Franta, care a fost cel care a avut initiativa si a furnizat expertiza tehnica si administrativa, si a lui Robert Schuman, ministrul francez de externe, care a fost promotorul politic al ideii. La data de 9 mai 1950, acesta avea sa-si asume, intr-o conferinta de presa, responsabilitatea politica asupra declaratiei ,,Schuman", precizand ca proiectul propus reprezinta primul pas in realizarea unei Europe unite, avand in centru reconcilierea franco-germana