"Fara indoiala si cunoasterea mortii si considerarea durerii si a mizeriei vietii dau imboldul cel mai puternic spre reflectia filozofica si explicarea metafizica a lumii. Daca viata noastra n-ar avea sfarsit si ar fi fara durere, poate ca nimanui nu i-ar veni in minte sa se intrebe de ce e lumea facuta asa cum e facuta"
Mihai Eminescu este poetul reprezentativ al literaturii noastre, "poetul nepereche" - asa cum l-a numit George Calinescu, creator al unei opere care strabate timpul cu o forta nealterata, traind intr-o perpetua actualitate. Prin tot ceea ce a creat, Eminescu a produs un efect de modelare profund si de durata, a facut ca "toata poezia acestui secol sa evolueze sub auspiciile geniului sau, iar forma infaptuita a limbii nationale sa devina punct de plecare pentru intreaga dezvoltare ulterioara a vestmantului si cugetarii romanesti"
Influenta coplesitoare a poetului avea sa vina din inaltarea filozofica si din frumusetea expresiva a unei opere exemplare ce a jalonat, sintetizandu-le, principalele elemente de recunoastere a spiritualitatii nationale, in afara careia nu exista creatie durabila. El insusi s-a proiectat cu vointa si neclintire in sfera specificului romanesc, spre care a adus intregul orizont de inteligenta si sensibilitate europeana.
Intre inzestrarile de baza a lui Eminescu, farmecul limbajului a fost esential in rapida patrundere a operei lui spre sensibilitatea publica. De altfel, aceasta insusire nici celelalte nu ar fi contat in definirea poetului. Niciodata, pana la Eminescu, limba romana nu a sunat cu atata plenitudine armonioasa, atat de natural si firesc. Mai mult chiar, limpezimea si echilibrul lingvistic din cele mai multe poezii creeaza impresia unei spontaneitati desavarsite, cu toate ca variantele ilustreaza migaloasa cautare "a cuvantului ce exprima adevarul" iar Eminescu insusi isi stabileste raporturile cu limba romana in termenii de "lupta dreapta" ca pe o incercare de a "turna in forma noua limba veche si-nteleapta".
Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade de creatie. Cercetatorii operei eminesciene au ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus de timpuriu intrebari asupra existentei , incercand sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.
Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si stingerea universului (Scrisoarea I, Rugaciunea unui dac), geniul si singuratatea lui (Luceafarul), cunoasterea prin contemplare (Glossa), moartea.
Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi problema a raporturilor intre cunoasterea noastra si realitatea obiectiva , dar ajunge la o solutie diferita de aceea a maestrului. In formele accesibile cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva decat reprezentarea mea: "die welt ist menine vorstellung", declara el intr-o forma pregnanta. Problema reducerii intregii existente la planul unic al subiectivitatii s-ar putea pune daca in esenta lui subiectul apartine el insusi aceleiasi lumi autonome in raport cu obiectul cunoscut. Intre lumea reala a vointei si aceea a aparentelor fenomenale se afla un abis, peste care Schopenhauer intinde totusi o punte. Aceasta punte o alcatuiesc ideile, pe care el le intelege in sensul in care ele erau intelese in antichitate de Platon. De aici ajungem la problema geniului, acela care a aflat ca exista in noi ceva mai adanc decat noi insine: eul care si-a gasit sinele, acela care consta intr-o dezvoltare a puterii intelectuale ce depaseste limita ceruta de vointa, pentru serviciul careia s-a nascut.
Un instrument indispensabil al geniului este fantezia careia ii revine rolul de a completa si a definitiva date obtinute prin intuitii. Pentru Eminescu cosmogonia nu este o teorie stiintifica i o tema literara si sub raportul acesta ea se afla in prelungirea temei mitologice. Poetul nu segmenteaza linia timpului, stabilind pe ea o epoca a genezei lumilor, o epoca a fabulei mitologice si o epoca istorica. Cand timpul insusi este vazut ca o functiune relativa ar fi absurd sa se atribuie autonomie, oricat de relativa ar fi aceasta, fragmentelor de timp. Poetul are adeseori prezenta notiunea de timp istoric, dar, in general, geneza si mitologia sunt gandite de el ca modalitati ale timpului estetic al poeziei. Timpul poetic nu se desfasoara in determinari istorice, cronologice, ci in forme speciale pe care le determina fiecare opera in parte.
Intrucat priveste actul cunoasterii, temeiul lui este intuitia, care nu este o simpla functie a simturilor, ci o conlucrare cu intelectul. Schopenhauer imparte obiectele "pentru subiect" in patru clase: reprezentarile empirice, conceptele, considerate ca prelucrari ale materiei intuitive prin ratiune; timpul si spatiul ca pure intuitii; subiectul insusi, reprezentandu-se pe sine nu ca moment cunoscator, ci ca moment volitiv. Aceasta clasificare se gaseste si la Eminescu.
Atat la Eminescu cat si la Schopenhauer se intalneste ideea de singuratate a geniului. El este expresia cea mai inalta a descatusarii prin arta si reprezinta depasirea, pana la negarea lucrului in sine, a celor doua stadii de cunoastere, prin implicare si detasare. Geniul trece peste cunoasterea relativa si abstracta si se reaseaza in indiferenta obiectului atemporal. Recunoscand identitatea metafizica a tuturor fiintelor, geniul cade in izolare. El devine inapt de a mai gandi in comun cu ceilalti, si oamenii, zdrobiti de superioritatea, adica de largimea sferei sale de gandire, il ocolesc.
Cat priveste timpul, Eminescu afirma: "Reprezentatia e un ghem absolut, unul si dat simultan. Rasfirarea acestui ghem simultan e timpul si experienta, dar si un fuior din care toarcem firul timpului, vazand numai astfel ce contine. Din nefericire atat torsul cat si fuiorul tin intruna. Cine poate privi fuiorul abstragand de la tors are predispozitie filozofica".
Unele idei filozofice ce apartin lui Platon si Aristotel au fost preluate si folosite si de catre Eminescu. Din filozofia platoniciana Eminescu a preluat idei precum: dreptul la o religie intima, mai severa si mai nobila in totala sa libertate fata de schemele dogmatice: "Nu ne mustrati preotii, daca n-avem sfintii nostri ": privirea mortii ca o posibilitate de a evada, astfel chiar in clipa in care poetul contempla moartea milostiva ca evaziune si rasplata si o invoca pentru sine: O stinga-se a vietii fumegatoare facla,/ Sa aflu capataiul cel mult dorit in racla va simti urcand in cosciugul intunecat al apelor infernale tanguirea scanteilor. O alta idee este aceea ca timpul care, imbatranind cu noi, face din trupul nostru un sicriu fiind vechea figura a lui corp/ semn (funerar), deci mormant - idee ce se regaseste si la Platon si pe care traditia ermetica o mosteneste si o raspandeste, indemnand la dispretuirea mormantului pe care il ducem cu noi pentru ca alimentam in noi in fiecare clipa o moarte ce traieste in noi - moartea vie - numai ea nemuritoare.
Unul dintre principiile fundamentale care ii anina gandirea lui Platon este ierarhia verticala a fiintei: suntem fapturi inferioare, traind in crevasele pamantului - al adevaratului pamant - , cu fapturile lui care se deplaseaza in aer in acelasi chip in care noi ne deplasam de-a lungul marilor, este aidoma paradisului pentru noi. Platon pune metensomatoza (reincarcarea sufletului in mai multe trupuri spre deosebire de metempsihoza care ar fi animarea mai multor trupuri succesive de catre un suflet) in centrul scenariului sau religios. (Phaidon). Intr-adevar, sufletul filozofului desavarsit va avea sansa de a fi trimis in regiuni superioare ale cosmosului spre a contempla timp de cateva mii de ani Ideile Eterne, dupa care va fi din nou expus contactului degradant cu un nou timp. Daca el isi invinge trupul vreme de mai multe reincarnari succesive, sufletul va ramane vesnic in contact cu ideile incoruptibile. Daca nu rezista dorintelor trupului, el va sfarsi prin a renaste in conditii din ce in ce mai defavorabile: la limita inferioara a treptelor reincarnarii masculine se afla tiranul, apoi reincarnarea in femeie.
A. Opera scriitorului
1. Fragmentarium, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981
2. Geniu Pustiu - proza literara, Editura pentru Literatura, 1966.
3. Opere, VI, Editura Academiei, Bucuresti, 1963.
4. Poezii, (editie ingrijita de D. Murarasu),Editura Minerva, Bucuresti, 1982.
5. Proza Literara, Editura Facla, Timisoara, 1987
6. Poezii, (editie ingrijita de D. Murarasu),Editura Minerva, Bucuresti, 1982.
7. Scrieri pedagogice, Editura Junimea, Iasi, 1997.
B. Bibliografie critica selectiva
1. Barboi, Constanta, Eminescu, Editura Niculescu, Bucuresti, 1998.
2. Bodea, Iulian, Poezia clasica si romantica, Editura Aula, Bucuresti, 2002.
3. Bulgar, George, Pagini vechi despre Eminescu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1976.
4. Busulenga, Dumitrescu, Zoe, Eminescu, cultura si creatie, Editura Eminescu, Bucuresti, 1976.
5. Busulenga-Dumitrescu, Zoe, Hyperionul romanesc, in Eminescu - cultura si creatie, Bucuresti, Editura Eminescu, 1985.
6. Caracostea, Dumitru, Arta cuvantului la Eminescu, Iasi, Editura Junimea, 1980.
7. Caracostea, Dumitru, Creativitatea eminesciana,Editura Junimea, Iasi, 1987.
8. Calinescu, G., Istoria literaturii romane - compendiu, Editura Minerva, Bucuresti, 1983.
9. Calinescu, G., Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Editura Minerva, 1986.
10. Calinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu, Editura Hyperion, Chisinau, 1993.
11. Calinescu, G., Opera lui Mihai Eminescu (vol. I-IV), Editura Minerva, Bucuresti,1985.
12. Calinescu, G., Studiu si comunicari - art. Mihai Eminescu, poet universal, Editura Tineretului, Bucuresti, 1966.
13. Ciobanu, Nicolae, Eminescu - structurile fantasticului narativ, Editura Junimea, Iasi, 1984.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
