Religie

Exista o întrebare care este la fel de veche ca şi prima lacrima, dar în acelaşi timp la fel de recenta ca şi ultimul buletin de ştiri: Ce este suferinţa şi de ce permite Dumnezeu suferinţa, amărăciunea,supărarea si moartea chiar printre proprii Săi copii? Aceasta întrebare a fost pusă de Iov, şi a fost pusă de fiecare om care a călcat pe faţa pământului şi care crede în Dumnezeu. Cartea lui Iov, putem spune că tratează suferinţa umană, o problemă veche de când lumea. Acest subiect continuă să fie una din problemele nerezolvate ale omului. Nici cartea lui Iov nu dă o soluţie finală. Totuşi se vede că în această dezbatere amplă sunt puse în evidenţă nişte adevăruri semnificative şi, anume că odată cu căderea în păcat, cu neascultarea săvârşită de primul om, începe îndepărtarea treptată a omului de Dumnezeu. Sunt Sfinţi Părinţi, care atunci când comentează textul Facerii, spun că Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de diavol tocmai pentru că ei au vrut să ajungă dumnezei înaintea ,,termenului” stabilit de Dumnezeu: când prin voinţă proprie, lucrând poruncile lui Dumnezeu, vor ajunge la desăvârşire; ei au vrut să se facă dumnezei independent de Dumnezeu.

Însă toată această voinţă a lor nu a dus decât la suferinţă, şi la acel cerc vicios al plăcerii şi durerii, de care ne vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, ele succezându-se şi având o cauzalitate reciprocă necontenită „Cine caută plăcere dă de durere, cine fuge de durere prin plăcere dă tot de durere ”, nimeni nu poate rupe acest cerc de fier al plăcerii şi durerii, ca să rămână numai cu durerea Însă nu putem spune că acest cerc vicios poate fi valabil şi la Iov aici am vrut să urmărim doar aspectul cauzalităţii suferinţei.

Cartea Iov poate fi numită pe drept cuvânt cartea suferinţei. Scopul nostru în această lucrare este să determinăm originea sau cauza suferinţei şi să înţelegem mai bine: De ce Dumnezeu permite aceasta si de ce creştinii se pot bucura în mijlocul necazurilor? Dumnezeu ne spune că în această lume suntem pelerini şi călători. Această lume nu este cu adevărat casa noastră. Dumnezeu ne-a pregătit ceva mai bun. Dacă nu ar fi existat suferinţa, nimeni nu ar fi vrut să părăsească aceasta lume vremelnică si nimeni nu şi-ar mai dori casa eternă, şi nici nu s-ar mai pregăti prin urmare pentru ea. Dar lucrurile în această lume sunt astfel orânduite ca lumea să-şi piardă curând farmecul. Mulţi tineri poate că-şi doresc să trăiască veşnic, dar atunci când un om ajunge la vârsta de 70 de ani, el începe să-şi dorească ceva mai bun. Suferinţa poate să scoată la iveala ce e mai bun in noi.

Dincolo de faptul că Dumnezeu răsplăteşte fiecăruia după faptele sale, idee ce se desprinde din cele întâmplate oamenilor dintâi: celor de pe vremea lui Noe, fraţilor lui Iosif şi din alte fapte din care se vede legătura dintre faptă şi răsplată. Şi mai ales în cartea Proverbelor este accentuat că cei răi sunt nenorociţi, iar cei buni fericiţi, idee adânc înrădăcinată în toată lumea veche semită. Viaţa - această realitate crudă - îl pune pe om în mare încurcătură. De cele mai multe ori se poate ca omul drept să sufere, să îndure greul vieţii, iar nelegiuitul să se răsfeţe în bunătăţi. Din această cauză omul a fost mereu încurcat, şi a încercat să dezlege misterul acestei stări de fapt. Toată neliniştea sufletească, toată frământarea omului se vrea a fi dezlegată în această carte minunată numită: cartea Iov.

Ce întorsături minunate, cu vorbe frumoase şi pline de înţeles, figuri şi asemănări potrivite, adânci şi bogate în cuprins dă o dezlegare întrebării ce cuprindea în sine toate aceste frământări ale vremii.

Dincolo de aceasta, ideologia umanistă avea ca centru de preocupare omul. Sfântul Iustin Popovici (canonizat de Biserica sârbă înainte de 1985) spunea că omul devine măsura tuturor lucrurilor, el referindu-se în special la omul european :,, Omul s-a făcut pe sine dumnezeu “

Omul modern nu mai crede în existenţa lui Dumnezeu în Treime, Dumnezeu Care este Iubire şi Care datorită acestei iubiri, a creat pe om nu pentru că ar fi avut cumva nevoie ca să fie slăvit. Dacă Dumnezeu nu ar exista şi dacă omul nu ar fi creat după chipul Său, deci dacă nu ar avea suflet nemuritor, care ar putea fi urmarea? Un răspuns poate fi incapacitatea omului de a mai voi să creadă în realitatea vieţii veşnice şi limitarea acestuia doar la o existenţă trecătoare.

Din totdeauna, omul a căutat să ajungă la fericire nemaiştiind însă, în zilele noastre, că adevărata lui fericire nu poate fi aflată decât alături de Dumnezeu, el se leagă tot mai mult de pământ încercând să găsească aici, bunul mult dorit şi o fericire, care nu poate fi însă decât relativă.

S-a crezut că bunăstarea aduce fericirea, dar experienţa dovedeşte contrariul: fără Dumnezeu, nici oamenii bogaţi, nici oamenii deştepţi, nici oamenii frumoşi(sau alţi oameni cu alte calităţi) nu pot fi fericiţi. Omul de azi are tot mai multe nevoi si el crede ca satisfăcându-le poate ajunge fericit. Se constată însă că după ce ele au fost satisfăcute apar altele noi şi tot aşa se întâmplă la nesfârşit pentru că sufletul nemuritor al omului e făcut să tindă spre absolut şi această sete nu poate înceta decât atunci când el se uneşte cu „izvorul vieţii” care este Dumnezeu.

Suferinţa şi moartea sunt văzute ca nişte piedici în calea fericirii omului. Pentru omul modern ele apar ca absurde şi lipsite de sens. De aceea el a căutat să le îndepărteze cu orice chip. S-a folosit (şi se foloseşte încă) în special de ştiinţă şi mereu aflăm despre noi descoperiri medicale care „prelungesc” viaţa şi alină suferinţa.

Despre această luptă a omului împotriva suferinţei sociologul contemporan Ernest Bernea spune că ea se datorează în mare parte faptului că „suferinţa e socotită ca ceva legat întâmplător de viaţa omului, ca ceva izvorât mai mult din condiţiile exterioare de viaţă decât din natura sa. De aceea atitudinea care se impunea in chip logic în faţa suferinţei era aceea a luptei împotriva acestei stări morale, găsirea celor mai eficace mijloace de a o înlătura cât mai mult cu putinţă, şi, dacă e posibil, în întregime din viaţa omului.”

Omul zilelor noastre caută plăcerea imediată, de scurtă durată. După cădere a început să facă confuzia între bine şi rău nemaiştiind care este adevăratul bine pentru el. Sfântul Ioan Gură de Aur îi învăţa pe ascultătorii săi să facă distincţia între relele adevărate şi cele care ar părea că sunt rele, dar care de fapt sunt bune pentru că sunt îngăduite de Dumnezeu spre mântuirea noastră: „Rele, adevărate rele sunt curvia, preacurvia, zgârcenia şi alte nenumărate păcate, vrednice de cele mai grele pedepse şi munci.

1. Balcă, Diac. Prof. Nicolae, Istoria filozofiei antice, IBMBOR, Bucureşti 1982.

2. Biblia sau Sfânta Scriptură, IBMBOR, Bucureşti 1994.

3. Breck, John, Darul sacru al vieţii, Ed. Patmos, Cluj- Napoca 2001.

4. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, Bucureşti

5. Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Bucureşti 1946.

6. Idem, Cuvânt de îndemn către elini, în PSB 4, IBMBOR, Bucureşti 1982.

7. Châtelet, Francois, La philosophie de Platon a St. Tomas, Ed. Libraire Hachette, Paris 1972

8. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze baptismale, IBMBOR, Bucureşti 1943.

9. Cizec, Eugen, Seneca, Ed. Albatros, Bucureşti 1972.

10. Sfântul Clement Alexandrinul, Care bogat se va mântui?, în PSB 4, IBMBOR, Bucureşti 1982.

11. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Frumuseţile iubirii de oameni în spiritualitatea patristică, Mitropolia Banatului, Timişoara 1988.

12. Creţia, Petru, Cartea lui Iov, Eclesiastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea Cântărilor, Ed. Humanitas, 1995.

13. Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei - Institutul de lingvistică, Bucureşti 1984.

14. Avva Dorotei, Învăţături şi scrisori de suflet folositoare, Ed. Bunavestire, Bacău 1997.

15. Epictet. Marcus Aurelius - Manualul. Către sine, Ed. Minerva, Bucureşti 1977.

16. Fouillee, Alfred, Istoria filozofiei, Casa Editorială Odeon, Bucureşti 2000.

17. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. De Gh. Tilea şi N. I. Barbu, Bucureşti 1947.

18. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, în PSB 29, IBMBOR, Bucureşti

19. Idem, Despre rugăciunea domnească, PSB 29.

20. Hersch, Jeanne, L’etonnement philosophique. Une histoire de la philosophie, Ed. Gallimard, Paris 1993.

21. Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Efeseni, în PSB 1, IBMBOR, Bucureşti 1979.

22. Sfântul Ioan Carpatiul, Capete, în Filocalia IV, Ed. Harisma, Bucureşti 1994.

23. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, în PSB 52, Bucureşti 1990.

24. Sfântul Ioan de Cronstadt, Viaţa mea în Hristos, Ed. Oastea Domnului, Sibiu 1995.

25. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti 1993.

26. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre mărginita putere a diavolului, IBMBOR, Bucureşti 2002.

27. Idem, Omilii despre pocăinţă, IBMBOR, Bucureşti 1998.

28. Idem, Omilii şi cuvântări, Ed. Sf. Episcopii a Râmnicului, Râmnicul Vâlcea 1996.

29. Idem, Scrisori către Olimpiada Diaconiţa, Ed. Deisis, Sibiu 1997.

30. Sfântul Ioan Scărarul, Scara raiului, Ed. Amarcord, Timişoara 2000.

31. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Ed. Bunavestire, Bacău 1997.

32. Kissane, E. J., The Book of Job, New York, 1946, p. 41.

33. Larchet, Jean- Claude, Teologia bolii, Ed. Oastea Domnului, Sibiu 1997.

34. Idem, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, Bucureşti 2001.