Păcatul - Boala sufletului

Adesea ne punem întrebarea „de unde a apărut păcatul în lume?” Sfântul Inochentie al Odessei ne spune că pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să ieșim cu gândul în afara celor văzute, căci păcatul nu a apărut în lumea noastră. Păcatul a apărut în lumea duhurilor, în inima lui Lucifer. El a dat naștere primului păcat înăuntrul său, a împărțit această boală altor duhuri asemenea lui, iar apoi și strămoșului nostru neatent. Cum s-a zămislit și s-a născut păcatul în sufletul îngerului luminii nu știm, este o taină.

În Sfânta Scriptură ni se descoperă că aceste simțiri ticăloase ale lui Lucifer nu s-au mărginit la o nemulțumire lăuntică și la o învrăjbire ascunsă împotriva Celui de sus, ci au ajuns până la o răzvrătire vădită și la o împotrivire nebunească față de voința Lui atotputernică. O asemenea îndârjire și răzvrătire nu puteau fi îngăduite de Cel atotputernic, iar trufașul Lucifer a fsot izgonit în gheenă, în locul cel mai de jos al creației, unde și-a făcut, împreună cu însoțitorii săi, împărăția întunericului și a groazei, a urii și deznădejdii, morții și pustirii.

„În Vechiul Testament, autorul primei cărți constată cu stupoare că firea umană este ireversibil înclinată spre păcat, spre rău și atribuindu-i lui Dumnezeu însușiri umane, afirmă chiar că Acesta ar fi regretat că a creat omul și a decretat declanșarea potopului pentru a-l distruge ca să-l recreeze prin familia lui Noe (Facerea 6, 5-7). Majoritatea autorilor bibliei constată și mărturisesc cu tristețe că păcatul este o trăsătură intrinsecă firii umane.”

Omul, fiind chip văzut al Dumnezeului celui nevăzut, fiind viitorul locțiitor al Lui pe pământ și superior celorlalte ființe, trebuia supus unei încercări sau unei experiențe de dragoste și de ascultare față de Făcătorul de bine și de Creatorul său, prin care cel incercat, prin toată libertatea pe care a primit-o, să arate că s-a hotărât o dată și pentru totdeauna să supună propria voință preasfintei voințe și legii Creatorului săi, ca pe toate să le facă dupa scopurile și socotelile Sale preaînțelepte.

Pentru această încercare a fost ales pomul cunoașterii binelui și a răului, fiind oprită gustarea din rodul său, de frica morții. Ascultarea poruncii înseamnă viață pentru om, iar prin încălcare înseamnă moarte, căci prin împlinrea poruncii, el rămânea împreună cu Creatorul; prin încălcare însă omul se învrăjbea și se despărțea de Creator, devenind neputincios să-și ocupe locul și să-și împlinească menirea. La acest pom tainic s-a ivit ispititorul în chip înșelător, ca șarpe, și i-a făgăduit cu viclenie omului că, dacaâă va gusta din roade, nu va muri, cum l-a amenințat Domnul, ci se va face asemenea lui Dumnezeu, ademenindu-l pe om să încalce voia Creatorului.

Din acea clipă a intrat păcatul în lumea noastră, tot cu mulțimea grozăviilor sale. Rupând, prin călcarea poruncii, fericita unire cu Dumnezeu, sărmanul nostru strămoș s-a lipsit de părtășia nemijlocită, lăuntrică, cu izvorul tuturor puterilor și al desăvârșirii, căci mintea i s-a întunecat, puterile i-au secat, toată ființa i s-a făcut muritoare.

Prin lepădarea de Dumnezeu și lipsirea de desăvârșirea cea dintâi, primul om (Adam) nu putea să nu le transmită tuturor urmașilor săi această nefericită stare a ființei căzute. „I s-a născut [lui Adam] un fiu după asemănarea sa” (Facerea 5,3), adică nu după chipul lui Dumnezeu, așa cum a fost creat Adam la început.

Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că păcatul strămoșesc nu este o simplă greșeală de ordin moral care va fi corectată mai devreme sau mai târziu. Păcatul strămoșesc este consecința unui act care a pus în discuție, am putea spune, slava lui Dumnezeu, sfințenia Lui și iubirea de Dumnezeu „Cinstea pe care omul o dă lui Dumnezeu, potrivit dreptei judecăți, nu este alta decât legătura de dragoste cu El și mărturisirea bunătăților Lui”

Păcatul primilor oameni a adus după sine slăbirea chipului lui Dumnezeu în ei, adică alterarea naturii umane, stricarea integrității și perfecțiunii originare a puterilor sufletești. Păcatul nu a adus suferință doar sufletului omenesc, ci și trupului ajungând până la moartea fizică. Călcaând porunca lui Dumnezeu, omul a pierdut putința de a nu muri „căci plata păcatului este moartea”(Romani 6, 23). Dar păcatul a avut urmări grave și asupra naturii; pământul a fost blestemat din pricina omului (Facere 3, 17). După cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei, „firea întragă s-a îmbolnăvit de păcat prin neascultarea lui Adam.”

Pentru înlăturarea stării de păcătoșenie și de decădere a firii umane „trebuia - zice Fericitul Augustin - una din doua: sau ca omul să se ridice la Dumnezeu, sau ca Dumnezeu să se coboare la om.” Prima alternativa fiind exclusă de la bun început ca imposibilă, mântuirea omului urma să fie realizată prin mijloace divine.

În căderea omului, o mare responsabilitate a avut-o diavolul. Sfântul Grigore de Nyssa prezintă acest lucru mai pe larg în „Marele cuvânt catehetic”. În calitate de cădere operată de diavol, păcatul este rodul unei duble invidii a satanei: invidie față de Dumnezeu și invidie față de demnitatea omului.

I.1. Firea păcatului, felurile și treptele sale

Păcatul este unul, dar Sfânta Scriptură îl înfățișează în diverse moduri pentru că are o multitudine de manifestări. Vechiul Testament are mai mulți termeni pentru a desemna păcatul deși în nici un text sacru nu putem identifica o definiție clară a acestuia. Preocuparea esențială a aghiografilor a fost de a ilustra în scrierile lor profunzimea și proliferarea efectelor păcatului. În ebraica biblică păcatul este definit prin termenul „chatta” sau „Het `Hatta ̴ ah” și semnifică „a se abate de la țintă”, „a greși ținta la slobozirea din arc a unei săgeți sau la aruncarea suliței într-o țintă fixă ori mobilă.