Limbajul este conceput ca un instrument de comunicare interumana. Limbajul este un sistem psihologic si o activitate de comunicare cu ajutorul limbii.
Definit ca mod de organizare, integrare si functionare a limbii la nivel individual, limbajul se deosebeste de limba, care este un sistem inchegat de semne si de reguli gramaticale. Termenul de limbaj ramane subordonat conceptului de sistem, reunind potentialul si realul, resursele si actele verbale. Vorbirea, "la parole", este actul de utilizare individuala si concreta a limbii in cadrul complex al limbajului.
Limbajul se caracterizeaza prin organizare particulara si dinamicitate, prin integrare in personalitatea agentilor comunicarii si prin realizare procesuala. Limba, limbajul si vorbirea alcatuiesc trei aspecte ale unui proces psiholingvistic unitar, respectiv sunt elemente ale unitatii dintre general, particular-tipic si singular.
Psihologia se ocupa de limbaj, punand accentul pe vorbire ca modalitate primordiala si fundamentala a limbajului, considerand limbajul o conduita verbala, bazata pe organizarile sistemice corespunzatoare ce apartin persoanei si grupului. Limbajul este rezultatul invatarii lingvistice si al adaptarii limbii la practica si necesitatile comunicarii interindividuale.
Una dinter cele mai remarcabile capacitati functionale ale subiectului uman este aceea de a elabora si de a opera cu semne si simboluri, care largesc considerabil aria comunicarii interpersonale si registrul de prelucrare a informatiilor extrase din mediul extern. Functia semiotica a limbajului are la baza principiul mai general al semnalizarii pe care-l aduce cu sine sistemul nervos inca de la aparitia sa. Semnalizarea exprima capacitatea sistemului nervos central de a transfera semnificatia de la stimuli neconditionati la cei indiferenti, neutri, care devin semnale conditionate in raport cu primii. Limbajul articulat este cel mai complex sistem de semne si de comunicare cunoscut actual, iar alaturi de unealta, aparitia lui este considerata ca un salt crucial de la animalitate la umanitate, reprezinta unul din factorii fundamentali ai dezvoltarii psihice a omului.
Verbalizarea, adica fixarea in cuvant a produselor activitatii psihice, se va impune ca un principiu esential al organizarii si dezvoltarii personalitatii umane.
Baza genetica a aparitiei si dezvoltarii limbajului este relatia de comunicare psihosociala, care presupune existenta si interactiunea a minimum doi indivizi, care emit si receptioneaza reciproc mesajul. Individul izolat, neintegrat in situatia de comunicare, nu este capabil sa-si elaboreze nici cele mai elementare structuri verbale. Prin urmare, conditia sine qua non a dezvoltarii limbajului verbal este prezenta subiectilor concreti integrati intr-o retea de comunicare permanenta. Disparitia indivizilor ca purtatori si producatori reali ai proceselor comunicationale duce nu numai la disparitia limbajului - ca fenomen psihologic, ci si a limbii - ca fenomen social viu.
Comunicarea este numai o latura, esentiala desigur, respectiv latura externa a actului comportamentului verbal. Cert este ca relatiile de comunicare constituie factorul decisiv in evolutia necesitatii externe si interne de a comunica. Sub influenta celor din jur, copilul isi insuseste un sistem de semne de comunicare, precum si modul lor de intrebuintare. Trebuie subliniat ca in felul acesta are loc asimilarea limbii nu numai ca mijloc de comunicare, desi aceasta functie este primordiala, ci si ca mijloc de desfasurare a activitatii intelectuale, ca functie de cunoastere : respectiv, copilul invata concomitent sa gandeasca verbal, sa perceapa, sa simta, sa voiasca cu ajutorul mijloacelor lingvistice.
Important de mentionat este faptul ca, desi "uneltele spirituale"(cele lingvistice, in primul rand) au o provenienta exterioara, in sensul ca omul le preia de la societate, din momentul in care si le-a insusit, ele devin unelte externe, incorporate in sructura activitatii psihice, indeosebi mintale. Astfel, prin asimilarea limbii, limbajul verbal restructureaza intreaga activitate a personalitatii umane, a proceselor psihice (perceptie, memorie, gandire, reprezentare, insusirea notiunilor si formarea operatiilor, rezolvarea de probleme, invatarea). Fiind suport si mijloc al proceselor (functiilor) psihice superioare, codarea verbala sporeste si performantele acestora.
Limbajul este interpretat ca un sistem complex inalt organizat si integrat, de elemnte si de operatii transformatoare, de relationare si combinare a acestora. Insa, unitatea constitutiva de baza a limbajului este semnul simbolic denumit cuvant - cu functie designativa completa. Cuvantul are doua laturi interdependente: a) latura fizica externa, exprimata in semnele perceptibile de tip sonor (sunetele articulate ale limbajului oral), vizual (grafemele limbajului scris) sau tactil (semnele alfabetului Braille) si b) latura informationala interna, care determina semnificatia. Legatura dintre cele doua laturi, desi apare initial conventionala, devine invarianta, impunandu-se ca obligatorie pentru toti comuncantii, pentru a se putea asigura comunicarea si intelegerea reciproca. Asadar, formarea sitemului limbajului reclama fixarea si pastrarea in mecanismele memorative ale subiectului nu numai a imaginii structurii fizice a cuvantului, ci si a legaturii lui designative cu obiectele, cu realitatea obiectiva.
Constituirea sistemului limbajului nu se realizeaza doar prin interiorizarea cuvintelor izolate, ci si a regulilor logico-gramaticale de conectare si combinare a lor, care este o conditie indispensabila pentru asigurarea discursivitatii si fluentei comunicarii verbale. Aceasta deoarece unitatea de baza a acestui gen de comunicare nu este cuvantul singular, ci propozitia - ca structura logico-gramaticala inchegata, semnificativa, care se integreaza intr-o unitate semantica mai mare.
Cercetarile de psihologie genetica au aratat ca in organizarea structurilor verbale se disting doua stadii: a) fonetic (consta in ordonarea cuvintelor dupa similitudini fonetice intonative si se intinde pana la varsta de 3 ani) si b) semantic (in care ordonarea si ierarhizarea cuvintelor in cadrul vocabularului intern se face dupa similitudini de continut, semantice). Latura semantica a limbajului trebuie inteleasa ca unitate functionala stabila a cuvantului ca suport fizic si a imaginii mintale interne ca model informational al obiectului. Comunicarea verbala presupune un cod, repertoriu interiorizat comun, care impreuna cu mijloacele paralingvistice (mimica, gesturi, atitudine posturala) este rezultatul unei evolutii istorice si ontogenetice. Comunicarea verbala are la baza convertibilitatea deplina a rolurilor dintre emitent si receptor : subiectul aflat la momentul t1 in postura de emitator devine in momentul t2 receptor si viceversa. Daca un mesaj este emis inainte de a se obtine raspunsul la mesajul anterior, atunci raspunsul la al doilea mesaj este decalat in timp pana ce raspunsul la primul mesaj a avut loc. Si cu cat gradul de corespondenta dintre repertoriile lor lingvistice este mai mare, cu atat latura semantica a comunicarii se realizeaza mai bine.
Limbajul reprezinta un sistem ce poseda - dupa Janet si Ombredane - mai multe niveluri functionale si corespunzator mai multe
1. Debesse, M., 1970,"Psihologia copilului de la nastere la adolescenta",Bucuresti, E.D.P.
2. Dimitriu, E., 1982, "Psihologia proceselor de instruire", Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica
3. Dumitriu,G., Dumitriu,C.,1994, "Psihologie si actiune didactica", Bacau, Editura Didactica si Stiintifica
4. Gagne, M.R., 1975, "Conditiile invatarii", Bucuresti, E.D.P.
5. Golu, P., "Invatare si dezvoltare", Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica
6. Lazar, Al., Zorgo, B., 1983, "Motivatia in activitatea de invatare", in "Sinteze de psihologie contemporana. Psihologia educatiei si a dezvoltarii", Bucuresti, E.D.P.
7. Neacsu, I., 1978, "Motivatie si invatare", Bucuresti, E.D.P.
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
