Despre nici un gen literar nu s-a discutat, in ultima suta de ani, mai mult; si nici unul nu s-a dovedit mai capabil sa suporte - fara sa se destrame - atatea interpretari contradictorii, sau chiar paradoxale. Si nu numai cand a fost vorba de a-l defini, dar chiar si cand a fost vorba de a-i aproxima natura, mijloacele si scopul. Nu exista consens in nici o privinta. Nici macar in privinta datei de nastere, care e probabil mai controversata decat a oricarei specii sau gen. Pentru unii, ,,Iliada" sau ,,Eneida" sunt romanele celor vechi; pentru altii, intaiul roman sunt abia les chansons de geste , pentru a treia categorie, ar fi fara sens sa numim romane prozele anterioare secolului XVIII; in sfarsit, sunt destui care incep romanul cu Balzac. Prin intermediul romanului, isi fac loc in literatura viata obisnuita, omul comun, cotidianul; romanul ofera cititorului - de ieri si de azi - o ,,mitologie", este adica o forma populara a imaginatiei. Ceea ce e curios si greu de elucidat teoretic, este ca toate aceste constatari se pot, in egala masura, documenta pe baza romanelor existente. Teoria romanului contine cateva contradictii in insesi premisele ei; a le inlatura inseamna a spulbera genul ca atare; a le accepta echivaleaza cu a face imposibila o explicatie coerenta. Iar daca, dupa toate acestea, mai luam in considerare si evolutia istorica a genului, dificultatile sporesc considerabil.
Ar fi oare mai firesc, in aceste conditii, sa renuntam cu totul la a vorbi despre roman in general, multumindu-ne cu romanele de care dispunem? Incepand cu Thibaudet si sfarsind cu nu stiu care critic actual, putini au renuntat, in ultima jumatate de secol, la a fixa romanele in solul unei teorii despre roman.
Critica fiind o arta si nu o stiinta, ea poate si trebuie sa fie totusi distinsa de literatura, al carui ,,studiu sistematic" este.
Ordinea trebuie facuta inainte de orice in limbaj. Oricine a rasfoit cateva studii despre roman si-ar putea face o idee de diversitatea, adesea contradictorie,a terminologiei folosite. Se remarca in general doua tendinte: una pe care as numi-o neglijenta si alta, pe care as numi-o pedanta. Critica neglijenta mosteneste libertatile impresionalismului, limbajul lui boem, artistic, fermecator. Critica pedanta mosteneste rigiditatile pozitivismului de la sfarsitul secolului trecut, limbajul lui scrobit, stiintific, rebarbativ.
Critica americana a mers pana la a deosebi un narator credibil de unul necredibil. In romanul vechi toti naratorii sunt din prima categorie (sau, cel putin asta este intentia autorilor, pe care cititorii nu o pun in discutie). In romanul mai nou, din contra, cei mai multi naratori sunt deliberat subminati, in autoritatea si in cinstea lor, de catre autori, care-si iau distante de ordin moral, filosofic, stilistic. Pe de alta parte, din clipa in care romancierii descopera acest ,,joc" (aceasta strategie complexa), ei il folosesc si ca sa-si induca in eroare cititorii, punandu-le perspicacitatea la incercare in astfel de imprejurari, ei isi lipsesc cititorii de mijlocul de a distinge intre autor si narator. Sa admitem totusi, ca indispensabile, doua premise: si anume ca asa cum naratorul poate fi exhibat de autor, scos la iveala, ,,distantat" de el, tot astfel poate fi si tinut secret; si ca in orice roman, trebuie sa existe cineva care nareaza, indiferent de dorinta autorului de a dezvalui persoana care indeplineste acest rol sau de a nu ingadui o identificare. Punand problema in acest fel, vom intelege ca naratorul este un procedeu retoric utilizat de autor si ca acest procedeu difera de la un tip de roman la altul. In literatura, nimic nu este in chip absolut natural. Ceea ce la un moment dat este considerat asa, devine in alta conjunctura artificial. Prezenta sau absenta naratorului, identificarea sau separarea lui de autor, investirea personajelor cu aceasta sarcina, toate acestea sunt procedee retorice, artificii, strategii. Distinctia dintre autor si narator trebuie pastrata ca o distanta si ca o tensiune: ideologica si stilistica.
Aici e cazul sa explicam si o alta distinctie: intre perspectiva si actul propriu-zis al nararii. Perspectiva este punctul de vedere; actul de a nara este vocea povestitorului.
Este evident ca ,,povestirea" implica cel putin doua planuri principale: al naratiunii (prin care intelegem actiunea, personajele, pe scurt diegeza) si actul de a nara (timpuri, aspecte si moduri specifice). Cuvantul ,,povestire" le implica pe amandoua si e utilizat, in plus, si ca nume al unei specii de proza. Se admite azi ca exista doua moduri de a infatisa actiunea sau personajele unui roman, doua strategii prin care ele apar cititorului: unul direct, constand in ,,povestire", relatare sau discurs, si altul indirect, constand in prezentare sau punere in scena. In acest context retoric, discursivitatea caracterizeaza tipul de roman personal, in care un autor sau un narator se exprima in chip nemijlocit, si se opune dramatizarii, inscenarii evenimentelor, din romanul de tip impersonal sau pluripersonal, in care naratorul se identifica cu o voce supraindividuala (,,Ion") sau cu diferite voci si perspective individualizate (,,Concert din muzica de Bach").
Cu aceste precizari in chip de preambul, putem porni in cautarea modelului nostru.
Sa luam mai intai in considerare unele dintre propunerile existente. Cum am putea nega faptul, in aceasta ordine de idei, ca romanul se imparte, dupa expresia lui Thibaudet, intre aventura si eros, impartindu-si totodata publicul? Un prim model este sugerat chiar de aceasta separatie. Roman al aventurii, in sens larg, este acela care corespunde unei imaginatii active si virile: romanul social si politic, al explorarii lumii exterioare, al cuceririi, fie cucerirea intelectuala; religioasa ori de alta natura. El se bizuie pe un ideal de vigoare fizica si morala, si presupune un cititor doritor de miscare, de actiune, de lupta. Celalalt tip, romanul erotic, este ,,feminin", in masura in care este psihologic, secret, interior.Analiza psihologica e forma subtila de barfa, o cancanerie. De aceea e ,,feminin" psihologismul. Romanul romanesc urmeaza si el o linie dubla. Prin Slavici, Agarbiceanu, Rebreanu sau Preda ilustreaza socialul, politicul, fresca si aventura; prin Duiliu Zamfirescu, G. Ibraileanu, Hortensia Papadat-Bengescu si Holban ilustreaza analiza psihologica, tipologia feminina, dramele sufletului.
Gen demitizator, romanul este si unul care mitizeaza. E un instrument de dezvaluire, dar si o cutie de miracole.Ajuta oamenii sa-si cunoasca lumea in care traiesc, dar le deschide si o poarta spre transfigurarea ei. Ii pune in contact cu realul, ingaduindu-le deopotriva sa creada intr-o transcendenta.Cele doua tipuri in care am clasificat, provizoriu, genul raspunde la doua necesitati umane concomitente si la fel de importante. Romanul ,,feminin", psihologic, dezvaluie si analizeaza; romanul actiunii ofera duplicatul imaginar al realului istoric. Avem probabil nevoie si de unul si de altul, si de Holban si de Rebreanu. Intaiul e o coborare in arcanele sufletului individual al intimitatii, un viol legal, al doilea e o povestire. Citim ,,Ion" cu sentimentul eposului, al mitului. Taranul insetat de pamant si ingenunchind spre a-l saruta este, la Rebreanu, mai putin acel individ istoriceste adevarat, cu care ne-a desprins realismul, si mai mult un erou, o fiinta mistic unita cu Pamantul. Traditia romaneasca a vrut ca mai ales prima linie sa fie considerata fundamentala; de aceea, cand vorbim de roman, noi ne gandim intai de toate la Rebreanu, dovada apoi de conservatorism al genului la noi, caci istoria romanului modern a parut unora o istorie a impudorii; e timpul sa remarcam ca si cea de-a doua linie merita atentie, fiind la fel de rodnica si, intr
E. Lovinescu - Istoria literaturii romane contemporane: Mutatia valorilor estetice
Z. Ornea - Traditionalism si modernitate in deceniul al treilea
N. Manolescu - Arca lui Noe
Al. Protopopescu - Romanul psihologic romanesc
N. Balota - De la Ion la Ioanide
G. Calinescu - Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent
Ovid Densusianu - Viitorul romanului
Ov. S. Crohmalniceanu - Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale
Pentru a descărca acest document,
trebuie să te autentifici in contul tău.
