Nunta tradițională din Țara Lăpușului

Ideea de a realiza o lucrare despre nunta tradițională din trecutul satului lăpușean, cred că zace în sufletul multora dintre noi, a acelora care au curajul să atingă condeiul în mână și să așeze pe hârtie evenimente aflate în documente și cărți vechi din biblioteci, sau de ce nu povestirile bătrânilor care retrăiesc cu drag momente din tinerețea lor.

Printre aceștia mă regăsesc și eu, împlinind un mare vis de-al meu spre vechea comunitate, care de altfel este și leagănul copilăriei mele, al părinților, bunicilor,străbunicilor și a multor alte generații.

Încă de mică m-a fascinat tot ceea ce ține de folclor, tradiție, iar o dată cu trecerea timpului,descoperind în fiecare zi lucruri noi despre vremurile de altă dată, atracția mea față de acestea a crescut . Portul popular, obiceiurile, horile și dansurile molcome, oamenii simpli și trăirile lor, iubirea acestora în care m-am născut și am copilărit m-au făcut ca acum să mă aflu pe culmile cele mai înalte ale dragostei față de folclorul lăpușean.

Dintre toate tradițiile pe care lăpușenii le-au păstrat cu sfințenie, nunta a fost obiceiul cel mai drag mie, cel care mi-a atins inima și m-a făcut să mă simt încă o dată mîndră că sunt lăpușancă.

Lucrarea de față conține trei capitole, scrise cu dragoste și pasiune fiindcă tema pe care am ales-o nu este o simplă variantă,ci mă reprezintă. Născându-mă în sufletul obiceiurilor lăpușene și trăind fiecare moment așa cum au făcut-o și strămoșii, am prins drag de tot ceea ce se numește tradiție,folclor.

În primul capitol am încercat să fac o scurtă descriere în general a Țării Lăpușului, începând de la așezarea geografică,meșteșuguri,ocupații, port popular, dans,instrumente muzicale.

Capitolul al doilea conține prezentarea nunții tradiționale din Lăpuș chiar de la începutul dragostei, de la locul unde tinerii se cunoșteau, până în momentul în care cei doi deveneau unu, până când dragostea celor doi se împlinea.

Cel de-al treilea capitol conține strigături pe care le regăsim în cadrul ceremonialului, pe care eu le-am cules cu drag de la cunoscători ai ținutului lăpușean.

Nunta tradițională cu toate elementele , reprezintă, poate tot ceea ce este mai frumos și mai specific în creația populară din Țara lui Pintea.

Introducere

Definirea unei zone etnografice trebuie făcută în funcție atât de caracteristicile naturale cât și de coeziunea sa social-economică și culturală. Delimitarea trebuie să aibă în vedere deopotrivă aspectele sincronice și diacronice, atât ale fiecărui grup de fapte cât și sistemul general de fenomene, deci sinteza tuturor planurilor de existență, singura care poate defini o zonă culturală. În acest context considerăm a fi definitorii trei elemente și anume: reprezentativitatea, deci definirea și individualizarea sa ca unitatea funcțională în raport cu criteriile culturale, sociale, economice etc; unitatea, coeziunea, înțelegând detașarea pe această bază de zonele limitrofe prin marcarea forțelor sale de coeziune și a naturii relațiilor sale interne și externe, amplitudinea sau cuprinderea întregului teritoriu, în cadrul căruia fenomenele culturale îmbracă o formă specifică. Problema delimitării zonei etnografice a Țării Lăpușului, a originii, naturii și limitelor ei, trebuie pusă în raport cu aceea a țărilor istorice, considerate ca unități foarte largi din punct de vedere geografic, istoric, etnografic, economic, social, politic, administrative sau cultural. Între satele unei astfel de țări- în fapt, o mică organizare politică, de esență populară, o mică Românie locală a pământului românesc-se stabilesc grupuri de relații de un anumit tip, care realizează un fel de granițe sociale și spirituale la fel de puternice ca cele oficiale, dacă nu chiar mai puternice. Faptul se oglindește în conștiința de grup a indivizilor respectiv, care singuri se definesc prin apartenența lor la o zonă, dar tind și spre o diferențiere de celelalte zone. Deși dezvoltarea social-istorică a populației acestor “țări”, individulaitatea lor geografică, au trezit de-a lungul secolelor conștiința apartenenței la un ținut aparte, la o mică țărișoară cu elemente etnografice specifice, aici s-a dezvoltat paralel și conștiința națională, care de la comunitatea social regională s-a lărgit până la ideea apartenenței la un singur neam, cu identități de limbă, cu asemănări în port, așezări și gospodărie, în deprinderi și obișnuințe, în muncă și năzuință.

Ținând cont de elementele menționate mai sus ne vom referi la Țara Lăpușului ca la o unitate etnografică completă , întemeiată și conturată ca atare din punct de vedere teritorial, istirico-administrativ, economico-social și cultural. Sub acest raport vom analiza toate aceste elemente , care-i sunt proprii și care evidențiază diferențierea ei în raport cu zonele etnografice înconjurătoare.

Din Ardealul care a existat aici: conducători și voievozi, descălecători de țară și făuritori de stat dincolo de valul carpatic răsăritean, lăpușenii au dobândit același simț al libertății depline care le-a asigurat statornicia stăpânirii gliei și putința conservării datinilor autohtone. Loviți, dar nestriviți, de năvălirile trecătoare sau de îndelungate stăpâniri asupritoare, locuitorii Țării Lăpușului au rămas înfipți și neclintiți în măreția locurilor, pentru a duce mai departe și a cultiva peste veacuri virtutea muncii și noblețea umană-moșteniri emblemetice daco-romane, care te întâmpină în poarta fiecărei gospodării. Un bun cunoscător al locuitorilor Țării Lăpușului a fost Nicolae Steinhardt, care a afirmat că lăpușenilor le este caracteristic realismul creștinesc. Ei nu cred că viața este doar umbră și vis, ci că viața pământească este reală și importantă. ”Ei iau viața în serios fiindcă o știu unică, așadar gravă și decisivă. Da, e trecătoare, e evanescentă și, spre sfârșit, tare iute ni se pare a fi trecut. Dar niciodată n-am surprins la oamenii aceștia printre care am venit să trăiesc, o cât de mică îndoială asupra caracterului serios și concludent al vieții petrecute pe acest pământ, unde ei nu se simt deloc turiști, flotanți desprinși de stihiile și tăriile locului...

Deosebirea dintre realitate și irealitate sunt înclinat a crede că o fac precis, cu o siguranță psihică și mintală care nu dă greș. Falsul idealism nu prinde la ei, cum nu prind vorbele goale; de crezut cred ce văd, nu ce li se îndrugă...Reale sunt pentru ei pâinea (grija căreia falsul idealism ar dori să le-o prezinte ca dovadă de robie a pântecelui, dar pe care ei o consideră sfântă; o păstrează la loc de cinste, o taie capul familiei, o prezintă dimpreună cu sarea oaspeților de seamă, în semn de bun sosit, de cade cumva o fărâmă dintr-însa o ridică de îndată cu mult respect), casa, pământul, familia, munca, faptele bune, cumsecădia (supremul compliment ce-l pot face: om de ispravă, om de treabă, om dintr-o bucată, care nu minte, credința și ceea ce au un termen mai larg și mai anevoios de definit aș numi rădăcinile). Sunt legați de casele lor care le sunt nu simple spații locative, ci vatră și cămin pe unde, ar zice Mircea Eliade, trece (pentru fiecare în parte) axa lumii, acel axis mundi ce pune casa în nemijlocită legătură cu temeliile stihiale ale așezărilor omenești. Și ce bine se pricep, cât de subtil să deosebească realitatea de irealitate; păcatul oricât le-ar da târcoale îl știu prea bine că e umbră și vis, frumusețea trupească știu cât este de trecătoare, sănătatea o ghicesc șubredă și nestatornică, necredința simplă fantasmagorie a minții trufașe. Cuvântul cel mai potrivit pentru a le defini atitudinea față de viață este înrădăcinarea. Pământul, casa, bătătura și grădina lor-care laolaltă li-s vatră-prin biserica satului, prin locașul de veci al strămoșilor, prin locul de arătură ori de pășune, prin stână, prin locul lor de limitat în kilometraj, dar nu și în potențe spirituale, sătenii din Rohia, ori din cât mi-a fost dat să cunosc din întreaga Țara Lăpușului, îmi apar din ce în ce mai limpede a fi înfipți într-o realitate cu desăvârșire, nesordidă, neîngrăditoare, nesubjugată vorbelor fără conținut; într-o realitate afectivă amplă și cuminte, la jumătatea drumului (distanței) dintre cer și pământ; și perfect conștienți de adevărul formulat cândva de Victor Hugo: mergem spre cer călcând spre pământ. Înrădăcinați ca și numeroșii fagi, brazi, mesteceni și paltini ai „țării” acesteia, dar și ca ei privind spre înălțimi, înțelegând realismul adânc al creștinismului, care-i face invulnerabili la orice verbalism. Un neam de oameni oarecum duri, negrăbiți în a-și acorda prietenia, stima ori încrederea, dar ospitalieri, surprinzători de manierați, neamăgiți, neîncruntați, neposomorâți, iubitori de frumos și chiar de fălnicie, darnici-și mai presus de orice, deștepți (anevoie poți interpune un văl între ochii lor în realitate), neiubitori de orice fals idealism, cu gîndul la o judecată unde vor fi luate aminte faptele, nu vorbele meșteșugite ori încâlcite”.

Un alt cunoscător al zonei îi caracteriza pe lăpușeni în felul următor: ”Ca structură sufletească au în general firea omului de la munte: mai cald și deschis, bun la inimă și senin, credincios și cinstit...pe fața locuitorilor de aici citești chipul dacului blajin, dar dârz...curat sufletește, deschis la inimă...harnic și strădalnic, ca să-și poată câștiga pâinea cea de toate zilele...Populația din Țara Lăpușului are aceeași tulpină daco-romană, sănătoasă, dârză, statornică și luminoasă”.

Omenia, portul și obiceiurile oamenilor s-au transmis din vremuri îndepărtate până în zilele noastre, când viața pornește să zidească noi temelii. Caracteristică este pentru locuitorii Țării Lăpușului conștiința de neam, legăturile de rudenie și prietenie având un rol foarte important în viața lor de zi cu zi. Deși conștiința de neam este foarte puternică în zonă, în lumea satelor lăpușene au avut loc multe disensiuni, certuri și neînțelegeri cauzate de lupta pentru pământ. Pentru „o palmă de pământ” lăpușenii, de multe ori chiar rude de sânge, au umblat ani de zile pe la judecăți, cheltuind averi.

Locuitorii acestor meleaguri au un adevărat cult al familiei, al muncii, al morților, făcându-le toate pomenirile după datina străbună. Tradiționalismul este o trăsătură fundamentală a oamenilor din Țara Lăpușului, ceea ce înseamnă continuitatea modului de gândire și viețuire a strămoșilor, identitatea istorică.

În ciuda tuturor vicisitudinilor vremii, această vatră străveche de cultură și civilizație românească, Țara Lăpușului, este păstrătoarea și purtătoarea unui inestimabil tezaur de artă populară, tradiții, datini și obiceiuri cu profunde semnificații umane, cum rar se întâlnesc în alte regiuni ale țării, valorile morale find piatra de temelie în relațiile interumane.

1.Man Serafim, Mănăstirea Rohia

2.Georgeta Stoica, Mihai Pop, Zona etnografică Lăpuș,EdituraSport-Turism, București, 1984ditura Galaxia Gutenberg, 2004

3.Corneliu Mirescu, Țara Lăpușului, Editura Etnologică ,2006

Suiogan Delia, Simbolistica riturilor de trecere,Editura Paideia, București, 2006

4.Pamfil Bilțiu,Studii de etnologie romînească, vol III,Editura Eurotip

5.Ion Șeuleanu,Poezia populară de nuntă, Editura Minerva, București, 1985

6.Ion Căliman, Ceremonialul riturilor de trecere nunta, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2010

7.Ovidiu Bîrlea, Folclorul romînesc vol I, Editura Minerva, București, 1981

Petruța Pop, Marinela Baba, Obiceiuri de nuntă din Transilvania, Editura Altip, Alba Iulia, 2012

8.Arnold von Gennep, Riturile de trecere, Editura Polirom, Iași, 1996

9.Nicolae Cartojan, Cărțile populare în literature romănească, vol. II, Editura Enciclopedică Română, București, 1974

10.Elena Sevastos, Nunta la români. Studiu istorico- etnografic comparativ, Editura Academiei Române, București 1889

11.Ivan Evseev, Simboluri folclorice,Editura Facla,Timișoara,1987

Academia română, Institutul de etnografie și folclor „C.Brăiloiu” , Sărbători și obiceiuri , vol.III,Transilvania, Editura Enciclopedică, București, 2003

12.Ioan Meițoiu, Spectacolul nunților, Comitetul de stat pentru cultură și artă, Casa centrală a creației populare, București, 1969

13.Maria Mirea, Steagul obicei unic,Editura Macarie,Târgoviște,2004

14.Pamfil Bilțiu, Poezii și povești populare din Țara Lăpușului, Editura Minerva,București, 1990

15.Ecaterina T. Tomida, Cusăturile și broderiile costumului popular din România, Editura Tehnică, București.

16.Comanici, Germina, Cercul vieții, Editura Paideia, București, 2001.

17.Constantinescu, Nicolae, Etnologia și folclorul relațiilor de rudenie, Editura Univers, București, 2000.

18.Gennep, Arnold van, Riturile de trecere, trad. rom. Lucia Berdan, Nora Vasilescu. Studiu introductiv de Nicolae Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 1996; 1998.

19.Marian S. Florea, Nunta la români. Studiu istorico-etnografic comparativ, Editura Academiei, 1980.

20.Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, Institutul de Cercetări Dialectologice, București, 1986.

21.Rogoz, Viorel, Familia în credințe, rituri, obiceiuri, Editura Solstitium, Satu-Mare, 2002.

22.Nicolau, Irina, Carmen Huluță, Credințe și superstiții românești, după Artur Gorovei și Gh. E. Ciaușanu, Editura Humanitas, București, 2000.

23.Vlăduțiu, Ion, Etnografie românească, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1973.

24.Șter, Ion Chiș, ‘’Obiceiuri, credințe și practici de naștere”, în Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983

Ioan Apostol Popescu, Orații de nuntă, colăcării, cântece și strigături culese de pe

Valea Someșului, Editura Minerva, București.