Psihodiagnosticul

Termenul diagnostic este cunoscut, in special, din patologie.El desemneaza, dupa R. Lafon, recunoasterea unei boli, pornind de la semnele descrise de medic si de ceilalti specialisti. Diagnosticul clinic este rezultat al datelor observate de medic; diagnosticul de laborator rezulta din datele furnizate de laborator (date paraclinice).

Diagnosticul medical este un demers complex ce se constituie prin;

o Analiza diferitelor simptome: semiologia;

-gruparea si sintetizarea simptomelor, in cadrul unui sindrom sau al unei boli, ceea ce conduce la elaborarea diagnosticului pozitiv;

o Raportarea datelor culese la datele tipice ale nosolgiei, in vederea stabilirii diagnosticului diferential:

o Investigarea si elucidarea factorilor cauzali pebtru fenomenele patologice constatate, necesare diagnosticului etiologic;

o Decelarea mecanismelor de actiune a factorilor etiologici in producerea reactiilor organismului, avand ca rezultat diagnosticul patogen.

Folosit initial exclusiv in domeniul medical, termenul diagnostic -ca, de altfel, multi alti termeni -a capatat in timp extensie si utilizare in alte domenii. El semnifica un proces integrativ, de sinteza, de evaluare, din care decurg disponibilitati de anticipare sau prognoza si de interventie activa. In functie de obiectul de studiu urmarit se folosesc astazi sintagmele:

o diagnostic social- referitor la grupuri sau populatii studiate in scopul unei actiuni;

o diagnostic pedagogic- pentru "forma complexa de cunoastere a individualitatii copilului, organizata de scoala si destinata sa slujeasca si sa fundamenteze actiunea educativa";

o diagnostic psihologic (psihodiagnostic).

Psihodiagnosticul ( psiche = suflet; diagnosis = cunoastere; diagnostikos= capabil de a cunoaste; ) reprezinta un act sintetic de evaluare a "formulei psihice" a unei persoane ca rezultat al examinarii psihologice.

Cuvantul ,,diagnostic" deriva din termenul grecesc ,,diagnosticos", care inseamna ,,apt pentru a recunoaste". Termenii ,,psihodiagnoza" si ,, psihodiagnostic" au fost creati prin analogie si extrapolare a sintagmei ,,diagnostic medical". Termenii, desi relativ asemanatori, au in obiectiv diferentieri de abordare a fiintei umane, deci nu se acopera integral ca sens si semnificatie si mai putin ca obiectiv.

In legatura cu atitudinea specialistilor fata de termenul in discutie s-au conturat doua linii de conduita: a- de respingere: b- de acceptare si utilizare.

a. O expresa respingere poate fi constatata in Dictionarul de psihatrie aparut in 1987, sub redactia dr. Constantin Gorgos. Fara a subestima importanta investigatiei psihologice si a valorii ei de utilizare , lucrarea citata afirma existenta unui diagnostic unic (medical) rezultat al demersurilor clinice si paraclinice efectuate in scopul delimitarii bolii, demersuri ce include si examenul psihologic. Psihodiagnosticul ar fi un "termen utilizat frecvent in lucrarile de psihologie, care nu a reusit sa depaseasca acest cadru...Asa cum nu se poate vorbi de diagnostic de laborator, diagnostic radiologic etc.nu se poate vorbi nici de diagnostic psihologic, ci de metode proprii de investigatie care, in final, concura la diagnostic...."