Arhitectura de securitate a lumii în anii 1919-1939

Dupa fiecare conflict major, de regula, invingatorii au imaginat si au impus lumii o formula de organizare a pacii care la randul ei a determinat o arhitectura a granitelor si a generat o suita de institutii politice si politico-militare care sa asigure securitatea. g7l1ln

Analizand acest aspect istoricul Gh. I. Bratianu ajungea la concluzia ca in istoria universala "doua sunt formulele pe care le vom intalni din timpurile cele mai vechi pana in pragul actualitatii (1 ;9). Acestea au alternat in functie filozofia care a dominat la un moment dat principiile si normele care erau acceptate pentru comportamentul statelor in relatiile internationale. Definind cele doua formule, Gh. I. Bratianu aprecia ca "una este formula organizarii pacii prin ierarhie, prin precumpanirea mai mult sau mai putin accentuata, mai mult sau mai putin radicala a unei puteri, a unui stat, cealalta este formula organizarii pacii prin federatiune, prin intelegere intre mai multe state, intre mai multe puteri care cauta pe un principiu de paritate sa organizeze viata popoarelor" (1 ;9). Infrangerea Puterilor Centrale in toamna anului 1919 a pus fortelor Antantei si a puterilor asociate adaptarea unei formule de organizare a pacii in Europa si in lume.

1. SECURITATEA COLECTIVA SI LIGA NATIUNILOR IN ORGANIZAREA PACII DUPA PRIMA CONFLAGRATIE MONDIALA.

Inca inainte ca razboiul sa inceteze pe teatrele de operatiuni militare, presedintele american Wilson a anuntat lumii intentia S.U.A de a propune o formula de securitate pentru "a face ca dreptul sa prevaleze impotriva oricaror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianta sa se ridice contra alteia. (2 ; 32)

America dispretuia conceptul de echilibru de forte si considera imorala practica asa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea mondiala erau democratia, securitatea colectiva si autodeterminarea, nici unul dintre ele nestand la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare. Ea presupunea prin urmare: asocierea tuturor natiunilor, fara nici o discriminare, recunoasterea si impunerea dreptului international "deasupra tuturor intereselor particulare", instituirea unei forte colective, care "sa nu mai fie in serviciul ambitiilor politice sau al egoismelor in complot si al ordinii si pacii universale.

La 11 februarie 1918 Wilson arata ca, in viitor, "popoarele si provinciile nu trebuie sa mai fie obiect de vanzare sau de schimb sau sa fie tratate ca un simplu septel ori ca pionii unui joc de sah". El respingea doctrina echilibrului puterilor si precizia ca orice modificari teritoriale sa se faca "numai in interesul si profitul populatiei interesate"; reafirmand principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara ca toate aspiratiile nationale, clar definite, trebuie sa fie satisfacute, evitandu-se crearea de noi elemente de discordie si antagonisme si perpetuarea celor vechi". (2 ; 35)

Proclamand o distantare radicala de perceptele si experientele Lumii Vechi, ideea lui Wilson despre ordinea mondiala pornea din credinta americanilor in natura umana esentialmente pasnica si in fundamentala armonie a lumii. De aici reiesea ca natiunile democratice erau, prin definitie pasnice; popoarele carora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea motive sa intre in razboi sau sa asupreasca alte popoare. Conducatorii europeni, pe de alta parte, nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gandirii in care sa includa asemenea vederi. Nici institutiile lor interne si nici ordinea internationala nu avusesera la baza teorii politice in care sa se proclame bunatatea funciara a fiintei omenesti. Diplomatia europeana nu s-a articulat pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe inclinatia lor spre razboi, care trebuia sa fie descurajata sau contrabalansata. Aliantele se formau pentru urmarirea unor obiective specifice si definibile si nu in apararea unui concept abstract al pacii. (3 ; 199) Aceste viziuni diferite asupra viitoarei arhitecturi de securitate pentru lumea postbelica au afectat forta si credibilitatea edificiului propus pentru intronarea si mentinerea pacii inca de la inceputurile existentei sale.

Instrumentul menit a realiza si a mentine securitatea colectiva a fost in opinia fondatorilor acestei conceptii, Societatea Natiunilor. Acesta a functionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate si Asociate la Paris si adoptat de Conferinta de Pace la 28 aprilie 1919 cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Pactul continea 26 de articole si o anexa cu lista celor 32 de state fondatoare si alte 13 tari invitate sa adere la el. Prin acest document se definea scopul Scietatii Natiunilor care in esenta era dezvoltarea cooperarii intre natiuni, garantarea pacii si sigurantei precum si eliminarea razboiului (4 ; 58) si modul ei de functionare. Art.8 prevedea ca in scopul mentinerii pacii, statele membre recunosteau necesitatea reducerii armamentelor nationale, in functie de "situatia geografica si coditiile speciale ale fiecarei tari pana la minimul necesar apararii ordinii interne.

Prin art. 10, statele membre isi luau "indatorirea sa respecte si sa pastreze impotriva oricaror agresiuni externe integritatea si independenta politica existenta. In art. 11-17 se indicau mijloacele si procedeele aplicabile in cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni dupa pronuntarea sentintei date de instanta de arbitraj sau de catre Consiliu, ruperea legaturilor economice, financiare si a oricaror raporturi cu statul vinovat de incalcarea dreptului international.

Contradictiile din Sistemul relatiilor internationale din anii imediat incheierii primei conflagratii mondiale ca si viziunea diferita asupra arhitecturii de securitate a principalilor actori care au fundamentat Liga Natiunilor au facut ca aceasta sa intampine dificultati in a-si indeplini rolul si misiunile. In primul rand S.U.A n-au ratificat actul fondator si a incheiat tratate separate de pace cu tarile invinse din care lipseau clauzele privitoare la Liga si a promovat, prin Conferinta de la Washington, propriile in conservarea pacii si securitatii in America Latina.

In al doilea rand in organizarea Ligii Natiunilor n-au fost luate in considerare interesele statelor invinse. Germania si Rusia care impreuna insemnau mai mult de jumatate din populatia Europei si detineau un important potential de putere. In problema primirii Germaniei in Liga ppozitia invingatorilor a fost diferita. Franta a fost categoric ostila admiterii statului german si sustinea ca acest lucru va fi posibil numai dupa ce acesta isi va fi indeplinit toate obligatiile asumate prin tratatul de pace. S.U.A si Marea Britanie doreau o integrare mai rapida deoarece percepeau Franta ca unica putere continentala in stare sa-si impuna hegemonia in Europa si astfel echilibrau raportul de forte.

Germania dorea sa fie primita in Liga pe picior de egalitate cu Franta si Anglia. Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denuntat si atacat sistemul de securitate Versailles ca un "dictat iar Societatea Natiunilor ca un "complot ipocrit al inamicilor Germaniei " si "un instrument iscusit pentru promovarea intentiilor engleze in Europa". (2 ; 70)

In momentul in care Europa isi edifica sistemul de securitate bazat pe existenta statelor nationale si principiul nationalitatii ca element fundamental al dreptului international in spatiul fostului Imperiu Tarist revolutia bolsevica propunea o alta viziune care avea la baza teoria statului social al proletariatului. Lenin a ignorat recunoasterea la Versailles a acestor principii ca si dreptul