Unul din domeniile cele mai atenţionate ale cercetării psihopedagogice din ultimele decenii este cel al învăţării şcolare. Rezultatele multiplelor investigaţii efectuate în acest domeniu oferă soluţii teoretice şi practice, mijloace şi tehnologii de implicare a unor modalităţi de cultivare a spiritului participativ, de pregătire a elevilor pentru o învăţare creativă.
Conceptul de activizare se referă la ”acţiunea de educare şi instruire de dezvoltare a personalităţii elevului prin stimularea şi dirijarea metodică a activităţii lui, deşteptarea interesului pentru cunoaştere şi acţiune, exercitarea simţurilor, a inteligenţei şi a celorlalte funcţii psihice, prin activitate proprie, cultivarea atitudinii de cercetare, a capacităţii de dobândire a cunoştinţelor prin descoperire proprie (şi nu prin receptare pasivă), formarea capacităţii şi deprinderilor de orientare autonomă în problemele ridicate de practică şi în rezolvarea lor justă, ştiinţifică, formarea comportamentului social-moral prin muncă în colectiv cu finalităţi sociale, prin participare activă la organizarea , conducerea şi efectuarea muncii în şcoală şi a activităţilor extraşcolare”
Activizarea înseamnă ”mobilizarea / angajarea intensă a tuturor forţelor psihice de cunoaştere şi de creaţie ale elevilor, în scopul obţinerii în procesul de învăţământ a unor performanţe maxime, însoţite constant de efecte instructiv- educative cu rol pozitiv pentru dezvoltarea tuturor componentelor personalităţii.”
Având în vedere consideraţiile de mai sus, activizarea presupune solicitarea efortului propriu al elevului, dar ea nu se poate realiza în mod exclusiv prin activitatea proprie a acestuia, ci prin toate formele de muncă didactică - frontală, de grup şi individuală. Munca independentă a elevului, iniţiativa şi creativitatea presupun însuşirea în prealabil de către acesta a unor tehnici de muncă intelectuală.
La orice obiect de învăţământ, munca independentă se sprijină în mare măsură pe însuşirea unor algoritmi specifici disciplinei respective. Aceşti algoritmi sunt însuşiţi de către elevi de la profesor, în cadrul muncii frontale. Fără stăpânirea lor, munca independentă individuală sau pe grupe ar avea efecte cu totul neînsemnate.
“Însuşirea de către elevi a cunoştinţelor de bază şi a tehnicilor de muncă intelectuală este o cerinţă pentru desfăşurarea cu succes a muncii independente, iar activitatea creatoare începe numai după stăpânirea acestora. Procedând astfel, şcoala îl ajută pe elev să se autoinformeze şi îl face apt pentru o educaţie permanentă”.
Fiecare dintre formele de activitate didactică este aptă să declanşeze, să susţină, să intensifice şi să valorifice eforturile individului sau (şi) ale grupului, inclusiv ale clasei. Deoarece, la aceeaşi perioada de vârstă sau clasă, elevii prezintă din cauze de natură diferită sensibile diferenţe de pregătire, de aptitudini şi atitudini, se impune adaptarea şi diferenţierea activizării lor, respectiv dozarea intensităţii, a duratei şi a naturii efortului pe care ei trebuie să-l efectueze în diferite etape ale unei activităţi şcolare.
Dezvoltarea intelectuală optimă a elevului presupune folosirea, cu intensităţi crescânde, a forţelor lui de cunoaştere în aşa fel şi măsură încât la nivelul tensiunilor limită ale activităţii de învăţare, fiecare copil să obţină, în etapa de evoluţie respectivă, performanţe cognitive maxime, să realizeze, pe ansamblul personalităţii, o anumită perfecţiune sau desăvârşire stadială, optimală, corespunzătoare posibilităţilor vârstei, fără ca prin exces de solicitare şi încordare să-i fie periclitată evoluţia mintală, sănătoasă şi echilibrată.
Participarea este considerată ca o complementară a anticipării, o trăsătură cheie a învăţării inovatoare, iar creşterea participării la lecţii este o necesitate. Pornind de la valoarea formativă amplă a conversaţiei, activizarea înseamnă dialog continuu, exclusiv, cât mai mulţi elevi anunţându-se la răspuns, la cât mai multe întrebări să răspundă şi în ritm cât mai rapid. ”Conversaţia euristică, ca formă calitativ superioară a metodei conversaţiei, cu un mare potenţial activizator, îi determină pe elevi să îşi mobilizeze achiziţiile dobândite, să le înţeleagă şi să opereze cu ele ”
Activizarea elevilor vizează în primul rând procesele şi mecanismele gândirii precum şi o motivaţie puternică pentru învăţare şi acţiune. Învăţământul activ foloseşte metode activ-participative, punând accent în primul rând pe dezvoltarea personalităţii şi nu pe acumularea de cunoştinţe.
”Metodele active/activ-participative sunt modalităţi de acţiune educativă centrate pe elev şi, mai exact, pe activitatea de învăţare a acestora, pe operaţiile mintale şi practice pe care le realizează acesta. Ele vizează şi asigură antrenarea şi activizarea structurilor cognitive, operatorii şi afective ale elevului în direcţia utilizării potenţialului său fizic, psihic şi afectiv, al transformării lui într-un co-participant implicat profund în propria instruire şi formare, într-un constructor al propriei cunoaşteri, prin activităţi şi sarcini de lucru individuale şi/sau cooperative, independente şi interdependente”.
Aceste metode, în activităţile matematice, pun accent pe dezvoltarea gândirii logice, ceea ce conferă învăţării o motivare interioară stimulată de satisfacţii proprii, obţinute în urma rezolvării unor exerciţii şi probleme.
Utilizarea eficientă a metodelor active (conversaţia euristică, învăţarea prin descoperire, problematizarea,) îmbinată cu metodele tradiţionale (conversaţia, algoritmizarea), sunt doar câteva dintre modalităţile de activizare în lecţiile de matematică.
Esenţa problematizării constă în situaţia conflictuală care apare între necesitatea rezolvării unei probleme şi experienţa elevului nesatisfăcătoare, aceasta generând în mintea lui o stare conflictuală care declanşează curiozitatea şi interesul şi îl determină să continue încercările de rezolvare.
Punerea situaţiilor problematice necesită din partea profesorului măiestrie pedagogică. Sesizarea şi formularea problemelor, rezolvarea şi verificarea soluţiilor reprezintă principalele momente ale procesului învăţării problematizate. Participarea elevului la aceste momente poate fi diferită, în funcţie de posibilităţile sale şi în primul rând de gradul de familiarizare cu metoda problematizării.
Activizarea se realizează prin exerciţii şi probleme variate, prin calcul mintal, jocuri matematice, rebusuri, prin operare cu algoritmi în situaţii variate. Activ este elevul care gândeşte, care depune un efort personal, care întreprinde o acţiune mintală de căutare, de descoperire.
Pentru realizarea unei activizări reale, se impune cunoaşterea şi respectarea unor condiţii, deoarece posibilităţile de antrenare ale elevului sunt în funcţie de vârstă, experienţă, atitudinea faţă de îndatoririle şcolare şi scopul activităţii propuse. Pregătirea psihologică pentru activizare printr-o structură motivaţională puternică, crearea şi cultivarea unui climat de încredere, organizarea raţională a procesului cunoaşterii pe toată durata activităţii de instruire, folosirea adecvată a modalităţilor de activizare sunt câteva exigenţe generale pentru o activizare reală.
1.Muşata Bocoş, Instruirea interactivă, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 145, 191
2.Anghel Manolache şi colab., Dicţionar de pedagogie contemporană, E.D.P., Bucureşti, 1979, p. 10
3.Miron Ionescu, Ioan Radu ( coord.), Didactica modernă, Ediţia a II-a, revizuită, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2001, p.136
4.Paul Lengrand, Introducere în educaţia permanentă, E.D.P. , Bucureşti, 1973, p.55
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.