Renașterea și Umanismul

Notiunea de Renastere, atat de sugestiva prin aspiratiile si nadejdile pe care le evoca, a avut, din secolul al XV-lea pana in zilele noastre, cele mai diverse semnificatii. Fiecare epoca i-a atribuit un continut diferit, dupa interesele si prejudecatile sale dominante. Istoria diferitelor interpretari ale Renasterii rezuma evolutia studiilor care i-au fost consacrate si releva substratul social al reactiunilor pe care le-a provocat.

Notiunea de renastere apare deci in corelatie cu ideea evului mediu, considerat ca o perioada de barbarie si de intuneric, care, pentru umanisti, desparte antichitatea de vremea lor.

Ideea ca gloria trecutului, intunecata de invaziile ,,barbare", poate fi adusa din nou la lumina si credinta ca vechile comori de frumusete si adevar pot fi reconstituite din manuscrisele vechi au dat un nou si puternic imbold studiilor clasice.

Jacob Burckhardt a largit notiunea Renasterii la sfera si insemnatatea unei perioade culturale, i-a fixat precis limitele, i-a accentuat caracterul unitar si i-a definit continutul prin doua elemente principale: umanismul si arta. Ideea originala a lui Burckhardt e ca Renasterea s-a produs, in Italia, din unirea geniului italian cu spiritul antic. Rezultatul cel mai insemnat al acestei uniri e individualismul, care deosebeste omul modern de tipul medieval. Pe cand omul medieval nu se poate afirma decat in cadrul unei colectivitati:corporatia, biserica sau statul, omul modern e individualist, fiindca nu se bizuie decat pe propriile sale puteri pentru a-si realiza scopul in viata. Dupa criterii artistice s-a facut si delimitarea in timp a epocii: Renasterea lui Burckhardt tine de la Giotto si Dante pana la Michelangelo, adica de la inceputul secolului al XIV-lea pana la mijlocul secolului al XVI-lea.

Cuvantul umanism are doua intelesuri distincte: pe de o parte, cuprinde ideea unei educatii care-si propune sa realizeze idealul de om desavarsit, iar pe de alta parte inseamna orientarea studiilor intr-o anumita directie, spre antichitatea clasica, in care tipul omului ideal s-a realizat mai complet. Ideea de humanitas, care sta la baza acestei conceptii, se completeaza deci prin credinta ca idealul de om s-a realizat o singura data deplin si, prin urmare, antichitatea e singurul izvor din care trebuie sa se inspire orice sistem de educatie rationala. Umanism si clasicism sunt sinonime. Arta, literatura, stiinta si limbile greco-latina sunt expresia integrala, clasica a culturii umane.

In a doua jumatate a secolului al XV-lea, umanismul a capatat acceptia unei culturi mai mult laice decat teologice si a sfarsit prin a indica o cultura pur laica, in opozitie cu filozofia scolastica si cu misticismul bisericii.

Astfel, dupa ce a fost studiul omului in operele literaturii clasice, umanismul a devenit o miscare de protest impotriva ideologiei nobilimii feudale si de eliberare a gandirii de metodele sterile ale scolasticii. Prin aceasta, umanismul a exprimat nu numai interesele burgheziei, ci si ale tuturor claselor care reprezentau tendintele progresiste ale societatii. El e legat prin toate radacinile sale de clasele purtatoare ale progresului social.