Aristotel

Analizand atent reprezentarile logice ale realitatii, se poate observa ca obisnuinta noastra este de a gandi realitatea in mod necontradictoriu. Gandirea prescrie legile realitatii in asemenea masura incat aceasta din urma este construita in concordanta cu aceste legi, instaurandu-se astfel o deprindere de rationalizare a experientei sensibile. Principiul noncontradictiei reprezinta o axioma a gandirii discursive, care realizeaza legatura dintre gandire, limbaj si realitate. In ciuda diverselor formulari, acest principiu (ontologic si metalogic totodata) a fost teoretizat pentru prima data de Aristotel, cel care a determinat si modalitatea noetica de cunoastere a principiului. Am considerat ca noncontradictia este o constanta a gandirii Stagiritului, care sta la baza teoriei despre fiinta, a logicii, ontologiei, psihologiei, cosmologiei si teologiei filosofului grec. De aceea, a studia principiul noncontradictiei inseamna a gasi cheia descifrarii intregii opere a atat de putin intelesului filosof din Stagira. ,,Orice invatatura predata sau insusita pe calea rationamentului porneste de la o cunoastere anterioara." Afirmatia aceasta, asezata la inceputul Analiticilor secunde, este de o reala importanta pentru orice cunoastere ce urmeaza caile gandirii discursive. O gandire discursiva este o modalitate de cunoastere logica, bazata pe legi, pe principii bine constituite si cunoscute, care trebuie sa fie respectate de orice fiinta ganditoare in calitatea lor de fundamente ale gandirii logice.

Dar, asa cum reiese si din textul Analiticilor, chiar daca in limbajul si in gandirea obisnuita noi urmam regulile gandirii discursive, totusi aceasta gandire nu este prima, ci se bazeaza pe o cunoastere anterioara. Anticipam spunand ca, in masura in care cunoasterea prealabila are statut de primordialitate in raport cu gandirea discursiva realizata prin intermediul rationamentului, ea nu poate fi de tip discursiv. Fiind insa foarte indepartata de experienta, aceasta prima cunoastere, care pentru Aristotel are statutul de stiinta, cum vom vedea, este si cea mai greu accesibila. Cum putem sti cu ce incepe cunoasterea noastra discursiva, daca la primele principii nu putem ajunge discursiv? Or, dicursivitatea ocupa cea mai mare parte a activitatii noastre rationale. Suntem obisnuiti sa legam notiunile intre ele, sa abstractizam, sa generalizam, sa comparam, intr-un cuvant sa schematizam logic realitatea, incat ne este foarte greu sa vorbim despre o cunoastere care, in mod obisnuit, nu face parte din experienta noastra cognitiva. Revenind la citatul de mai sus, intelegem ca orice experienta de cunoastere presupune o cunoastere prealabila. Aristotel face aceasta afirmatie pentru ca, aflat in cautarea stiintei prime, trebuie sa-i gaseasca acesteia obiectul. In cartea A a Metafizicii si in primele doua capitole din Analiticile secunde gasim conceptia lui Aristotel despre proprietatile si obiectul acestei stiinte deosebit de importante. Daca insa, in Metafizica, filosoful grec vorbeste mai mult despre natura stiintei, in Analitici are in vedere in special elementele acestei cunoasteri.

Daca, in ceea ce priveste natura stiintei, Stagiritul oscileaza intre a o numi definitie, demonstratie sau inductie, referitor la obiectul ei de cercetare, in ambele tratate, apare ideea ca aceasta stiinta trebuie sa se ocupe cu principiile cele mai generale, cu elementele prime ale cunoasterii. Ea nu este o stiinta particulara ce depinde de un anumit domeniu, ci este insasi stiinta principiilor oricarei stiinte sau, asa cum o numeste el, stiinta fiintei ca fiinta. Pentru ca aceasta sa fie posibila ea trebuie sa se bazeze pe o cunoastere anterioara, extrem de dificil de obtinut, dar foarte importanta. Cel care detine aceasta cunoastere a principiilor prime - caci aceasta este cunoasterea prealabila - este un intelept. Rezulta cu necesitate ca stiinta primelor principii, in calitatea lor de cauza a tuturor lucrurilor, este intelepciunea insasi: ,,stiinta extensiva apartine, cu necesitate, mai cu seama celui care poseda stiinta universalului", iar ,,inteleptul ( ) detine in intregime stiinta, ceea ce nu inseamna ca si stiinta fiecarui caz in parte" Toate celelalte domenii ale realitatii sunt doar niste extensii particulare ale acestei stiinte prime, caci folosesc principiile universale pe care doar stiinta fiintei ca fiinta le gaseste. Cunoasterea prealabila raspunde la intrebarea cu care trebuie sa inceapa orice cercetare: care este conditia prin care spunem ca stim un lucru? Altfel spus, ce fel de cunoastere ofera aceasta stiinta si care sunt conditiile ei de realizare? Fiind o cunoastere pe care se bazeaza orice stiinta, este evident ca ea este cunoasterea cauzelor care fac posibila existenta fiecarui lucru. Aceasta cunoastere a cauzelor, a esentei unui lucru, nu poate fi decat una stiintifica: ,,Suntem de parere ca avem cunoastere absoluta despre un lucru, nu in felul sofistilor, adica una accidentala, cand credem ca cunoastem cauza de care depinde lucrul, anume ca fiind cauza lui si nu a altuia, si apoi, cand am inteles ca este imposibil ca el sa fie altfel decat este. Este evident acum ca cunoasterea stiintifica este de acest fel"

Stiinta este deci cea care ofera certitudine cunoasterii, pentru ca ea cuprinde acele convingeri care pot fi demonstrate. In Analiticile secunde (I 71b-72b) se prezinta caracteristicile acestei stiinte. Fiind o cunoastere ce se bazeaza pe principii prime, iar aceste principii fiind de fapt premisele unui silogism stiintific, rezulta ca aceasta stiinta nu poate fi decat necesara, intrucat, in calitate de principii silogistice, premisele ei trebuie sa fie adevarate. Identificarea principiilor cu premisele silogismului stiintific survine clar din ideea ca stiinta prima este de fapt o cunoastere demonstrativa. ,,Prin demonstratie inteleg un silogism stiintific, adica un silogism a carei posesiune este insasi stiinta." Stiinta principiilor cunoasterii este o trecere de la cauza la efect, adica o mijlocire a unei cunoasteri din alta. Prin intermediul acestei mijlociri se trece de la o notiune mai generala, care are rol de esenta, la o notiune mai putin generala, adica la proprietatile universale si necesare ale esentei

Cunoasterea este astfel o explicitare, in concluzie, a esentei reprezentata de premise, ceea ce inseamna ca de fapt stiinta cautata este o demonstratie, intrucat ea are structura unui silogism stiintific. Asa ajungem la ideea fundamentala din Analitici conform careia silogismul stiintific, cel care porneste de la premise in calitate de principii prime, de la cauze necesare, este o demonstratie. Aceasta cunoastere, pentru a avea caracter universal si necesar ,,( ) trebuie sa rezulte din premise adevarate, prime, nemijlocite, cunoscute mai bine si mai inainte decat concluzia, ale carei cauze sunt ele. Fara indeplinirea acestor conditii, principiile a ceea ce se demonstreaza nu pot fi potrivite concluziei".

1. Aristotel, Organon, II, Analitcile Secunde, 71a, Editura Iri, Bucuresti, 1997.

2. Aristotel, Despre suflet, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969.

3. Aubenque, Pierre, Problema fiintei la Aristotel, Editura Teora ,1998.

4. Brentano, Franz, Despre multipla semnificatie a fiintei la Aristotel, Editura Humanitas, Bucuresti, 2003.

5. Danca, Wilhem, Logica filosofica. Aristotel si Toma d'Aquino, Editura Polirom, Iasi, 2002.

6. Dumitriu, Anton, Istoria logicii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1975.

7. Joja, Athanasie, Istoria filosofiei antice, vol II, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

8. Ross, Sir David, Aristotel, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998.

9. Vladutescu, Gheorghe, Filosofia in Grecia veche, Editura Albatros, Bucuresti, 1984.