Asigurări

Trebuie să ne asigurăm riscul de a ne asigura? Iată o întrebare ce pare ironica la prima vedere, dar care are semnificaţii practice remarcabile şi care atinge unul din domeniile sensibile ale sistemului general al activităţilor financiare şi anume, asigurările.

Răspunsul la această întrebare nu este unul uşor; am putea afirma cu destule argumente teoretice şi mai ales practice, că mai degrabă este complex. Când ne asigurăm o facem împotriva unui risc, dar nu avem niciodată certitudinea că vom fi feriţi de consecinţele producerii evenimentului de care ne protejează asigurarea. De aici apare în mod firesc şi ideea că luând o asigurare contra unui risc, ne asumăm riscul de a ne asigura, iar pe marginea unei astfel de idei se poate face o întreagă teorie a asigurărilor. Este remarcabil faptul că atât întrebarea cât şi răspunsul conduc deopotrivă ambii parteneri a unei asigurări, asiguratul şi asiguratorul, al căror interese şi comportamente diferă întotdeauna, iar activitatea de asigurare are, în genere, un caracter aleator, probabil.

Scurt istoric al asigurărilor

În genere, o problematică privind asigurarea, fie de credite sau nu, este mult mai mult decât viabil să o tratăm şi din latura ei istorică. Analizând cursul istoriei asigurărilor, găsim prima formă a ei, aşa numita “casă de solidaritate”; aceasta figurează ca o forma de solidaritatea tăietorilor în piatră din Vechiul Egipt (pe la 1400 înainte de Cristos). Interesant este faptul că această formă de solidaritate a dăinuit peste milenii şi a cunoscut o evoluţie remarcabilă, de mare importanţă în Evul Mediu, în cadrul comunităţii artizanilor (meseriaşilor în general) şi negustorilor (corporaţii, confrerii etc.) În acea vreme, sistemul funcţiona pe bază de solidaritate, reprocitate sau “mutualitate”, nefăcînd apel la generozitatea membrilor săi decît după producerea fiecărui sinistru.

În Roma antică apare primul contract de asigurare, aşa numitul “conntract de împrumut”, graţie dreptului roman. Acest împrumut constă în acoperirea sau garantarea în transportul de mărfuri cu destinaţii îndepărtate: dacă mărfurile nu ajungeau la destinaţie în bune condiţii, cel ce garanta cu bani, pierdea orice drept de rambursare a sumei împrumutate. Acest procedeu devenit în Evul Mediu “împrumutul marii aventuri” va fi interzis în 1227 de către Papa Grigore al -IX-lea. În 1653, CORENZOTONTI inventează “tontinele”, care sunt grupuri de aderenţi ale căror cotizaţii sunt investite. În termenii contractului, sumele sunt capitalizate şi repartizate între supravieţuitori la încheierea perioadei la care se referă o astfel de activitate.

În anumite ţări africane, procedeul acesta funcţionează încă şi astăzi cu succes. În Republica Congo (Brazzaville), acest procedeu este şi astăzi palpabil, mai ales in zonele rurale şi mai puţin în cele urbane. Acest procedeu numit “LIKELEMBA” reprezintă o cotizaţie care se investeşte; când apare un eveniment nedorit unuia dintre membrii grupării, acesta, automat este ajutat; chiar şi în caz de moarte a titularului sau membrilor familiei sale, aceştia vor primi despăgubiri pentru cel mort sau păgubit.

Ca să vedem naşterea asigurărilor moderne va trebui să aştepte încă, până la apariţia “calculului actuarial”, a cărui dezvoltare este galonată de câteva etape de referinţă:

- Legea numerelor mari (B. Pascal 1657).

- Primul tabel al mortalităţii (C. Huygens 1657).

- Primul calcul de rentă viageră (J. De Witt 1660).

- Primul tratat de actuariat (R. Price ~1750).

Pe la începutul secolului al-XVIII-lea şi până în secolul al-XIX-lea, existau trei mari forme de asigurări: maritime pentru incendiu şi viaţă. Graţie activităţii economice şi evoluţiei dreptului, asigurările au progresat; astfel, odată cu anularea interdicţiei împrumutului “marii aventuri”, la sfârşitul Evului Mediu, începe dezvoltarea schimburilor comerciale terestre şi maritime. Prima poliţă de asigurare maritimă dovedită viabilă până astăzi a fost semnată la Genova in 1347. Două secole mai târziu, ca urmare a ascensiunii puterii maritime a Angliei, apar diverse grupuri de asiguratori maritimi, care vor deveni celebra societate Lloyd’s. De asemenea, marele incendiu din 1666 din Londra, este la originea creării renumitului “FIRE OFFICE” şi apoi în 1696 a primei companii de asigurare contra incendiilor (HAND IN HAND).

Franţa se dezvoltă în acest domeniu cu un decalaj de 50 de ani, asigurările maritime înflorind din 1681, odată cu “Marea Ordonanţă a Marinei” a lui Galbert. Prin secolul al-XV-lea, existau forme primitive ale asigurării de viaţă, precum “contractele asupra vieţii soţiei sau părinţilor”, care îl garantau pe şeful de familie împotriva pierderilor pe care le-ar fi antrenat eventualul deces al soţiei sau părinţilor ei. Erau la modă pariurile privind decesul unor oameni iluştrii (papi, regi, împăraţi). În 1686 Galbert a dat o ordonanţă care, în Franţa, interzicea asigurarea de viaţă, despre care considera că era “specula asupra vieţii umane care atribuie un premiu pentru aceasta”. Aceasta va fi anulată în 1720. În 1762 apare la Londra prima companie de asigurări de viaţă, care practica un tarif ce varia în funcţie de vârstă (graţie lucrărilor lui P. Price, denunmite “ECHITABILA”). Până la acea dată, tarifele erau uniforme şi se asigurau numai persoanele în vârstă.

Începând cu secolul al-IX-lea, asigurările au cunoscut, în ţările dezvoltate, o evoluţie remarcabilă, care se poate explica prin două argumente:

1. Economice; ca urmare a creşterii nivelului de viaţă, apariţiei de noi bunuri, dezvoltării transporturilor, sporirii costului şi riscului instalaţiilor industriale.

2. Sociale; ca urmare a scăderii solidarităţii familiale pe de o parte şi a generalizării salariilor pe de altă parte.

În România, prima societate de asigurări a apărut în 1871; până atunci activităţile de asigurări erau efectuate de societăţi de asigurări austriece, italiene, engleze şi maghiare. Începând cu 1871, în pas cu lumea bună şi odată cu dezvoltarea economiei româneşti, asigurările cunosc o evoluţie remarcabilă până în 1948, anul de vârf fiind 1930, când în România fiinţau 44 de societăţi naţionale şi numai 2 străine. În 1945 funcţionau în România 13 societăţi de asigurări române şi 5 reprezentanţe străine. Naţionalizarea din 1948 a condus la înfiinţarea în 1952 a societăţii unice de stat de asigurări “ADAS”. După 1989 s-au reluat ideile de descentralizare a acestei activităţi cu paşi destul de înceţi şi nesiguri.

CAPITOLUL 1

A. Conceptul de “asigurări”.

Producţia bunurilor materiale a constituit din totdeauna baza existenţei şi dezvoltării societăţii omeneşti. Ca proces permanent şi neîntrerupt (oamenii nu pot produce după cum nu pot înceta să consume), producţia de bunuri materiale presupune în mod necesar şi obiectiv raporturi permanente de interconditionare între om şi natură, prin intermediul cărora anumite obiective sunt desprinse din mediu lor natural şi sunt apoi prelucrate în conformitate cu necesităţile oamenilor.

Deşi omul a reuşit să pătrundă tot mai adânc tainele naturii, pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, activitatea sa economică, patrimoniul întreprinderilor creat de acestea şi chiar integritatea sa fizică, ezistenţa sa ca persoană, continuă să fie ameninţată de o multitudine de fenomene ale naturii ca cutremurele, alunecările de teren, grindina, seceta Asemenea calamităţi, rezultat al forţelor naturii, pot provoca pagube însemnate agenţilor economici şi societăţilor în general. Importante pagub materiale pot fi provocate prin însăşi activităţile oamenilor, în mod premeditat sau independent de voinţa lor; dintre acestea amintim pagube făcute de incendii, furturi, explozii, greve sau conflicte militare locale. De-a lungul timpului, agentii economici au căutat să descopere şi să aplice diverse mijloace de protecţie împotriva riscurilor generatoare de pagube potenţiale, la care erau expuse activităţile lor de producţie şi comercializare, precum şi persoanele ce exercitau asemenea activităţi, fiinţa umană în general. Asemenea mijloace, menite să asigure protecţia împotriva riscurilor generate de forţele independente de voinţa omului, de fapta altuia sau de însăşi fapta persoanei expuse riscului, se bazează pe prevenire, asistenţă şi prevedere:

- prevenirea apare ca cel mai bun mijloc de protecţie, dacă permite suprimarea riscurilor; în realitate s-a dovedit că are destul de rar un efect radical, îndeosebi atunci când riscurile se bazează pe prevenire, asistenţă şi prevedere.

- asistenţă - acţiunea altuia, ce face parte dintre primele moduri de reparare a daunelor; chiar şi România a beneficiat de asistenţă din străinătate după 1989, după cutremurul din 1977 sau după inundaţiile din 1975. În general asistenţa are de cele mai multe ori insuficienţă. Ea nu poate repara decât parţial şi momentan şi-l pune pe cel asistat, de regulă, într-o poziţie de inferioritate.

- prevederea proprie persoanelor ameninţate, implică prevederea de resurse actuale pentru nevoile viitoare. Asigurarea s-a dovedit a fi forma cea mai reuşită şi mai eficientă a prevederii. În Egiptul Anticinterpretarea visului faraonic de către Iosiph a avut drept consecinţă, după cum povesteşte chiar biblia, acumularea de provizii din 7 ani opulenţi pentru 7 ani săraci; s-au creat rezerve extraordinare. Acest act de prevedere al statului nu este tocmai asigurare; îi lipseşte caracterul imediat al protecţiei. Măsurile nu erau decât pentru a economisi, dar economiile necesită întotdeauna un timp pentru a acumula o rezervă suficient de mare pentru a putea realiza o anumită operaţie. În plus, această rezervă, ar trebui cheltuită în modul cel mai eficient cu putinţă.