Activitatea turistică din România este coordonată de Autoritatea Naţională pentru Turism aflată în subordinea Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale. În cadrul acesteia funcţionează Direcţia Generală Autorizare şi Control în Turism şi Direcţia Generală Promovare Turistică, direcţii coordonate de un secretar de stat. În statele Uniunii Europene există un organism naţional care coordonează activitatea turistică: minister, direcţie, agenţie sau autoritate care are aceleaşi atribuţiuni cu Autoritatea Naţională de Turism din România.
Analiza comparativă ne-a permis să identificăm şi unele deosebiri esenţiale. Astfel, în state cu un turism puternic dezvoltat (Franţa, Spania, Grecia, Italia, Austria ş,a) există la nivelul unităţilor administrative un grad ridicat de autonomie care permite fiecărei regiuni să dezvolte acele proiecte pe care le consideră benefice comunităţilor locale şi economiei regiunii.
Considerăm că o dată cu înfiinţarea regiunilor de dezvoltare economic în România (NUTS2) se impune şi acordarea unei mai largi autonomii a fiecărei regiuni în ceea ce priveşte direcţiile, modalităţile de dezvoltare a turismului. Este necesară însă înfiinţarea unor direcţii specializate în turism la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare care să coordoneze activitatea turistică în funcţie de potenţialul turistic existent şi de dorinţa comunităţilor locale şi a investitorilor de a se implica în această activitate.
La nivelul UE există o serie de norme care armonizează calitatea serviciilor şi a infrastructurii turistice contribuind astfel la creşterea transparenţei nivelurilor tarifelor practicate. Trebuie spus că nu există o concordanţă deplină în ceea ce priveşte legislaţia cu privire la funcţionarea societăţilor turistice între toate statele europene şi nici în privinţa nivelului şi instruirii personalului de conducere a societăţilor de turism. Analizând situaţia societăţilor de turism din România am constat că acestea îndeplinesc cea mai mare parte a normelor în vigoare în statele Uniunii; în privinţa angajaţilor, cel puţin la nivel de conducere am constatat că în România aceştia au în cea mai mare parte studii superioare de specialitate sau au urmat un curs de formare managerială în turism în cadrul INFMT.
Componenta cea mai importantă a bazei tehnico-materiale a turismului o constituie reţeaua unităţilor de cazare, deoarece ea răspunde unei necesităţi fundamentale a turistului: odihna, înnoptarea. Analizând evoluţia numărului de locuri de cazare în România se constată că în 1970 acesta era de circa 248 mii şi a crescut până în 1985 când a depăşit valoarea de 410 mii locuri de cazare. Această creştere s-a datorat în special politicii de transformare a turismului într-un fenomen de masă, accesibil tuturor categoriilor sociale. După anul 1985 numărul locurilor de cazare a cunoscut o evoluţie descendentă, ajungând ca în 2002 să fie de 273 mii locuri. Începând cu 2003 numărul locurilor de cazare a început să crească ajungând în 2005 la peste 280 mii locuri.
La nivelul UE numărul locurilor de cazare a crescut lent dar constant în ultimul deceniu (excepţie făcând anul 2003) datorită atingerii unui prag de saturaţie, ajungând la circa 11 mil. locuri în 2005. Un indicator foarte important îl reprezintă repartiţia paturilor la 1000 locuitori. Analiza acestui indicator relevă faptul că ţările cu un turism estival dezvoltat ca Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Malta au mediile cele mai ridicate. Lor li se adaugă Luxemburg, Austria, Danemarca şi Suedia care ş-au dezvoltat alte forme de turism decât cel litoral. În schimb Estonia (24‰), Polonia (15‰), Letonia (10‰), Lituania (9‰) au mediile cele mai scăzute. România se alătură acestor state cu o medie de doar 13‰, ceea ce înseamnă că dacă raportăm la potenţialul turistic al României numărul locurilor de cazare trebuie să mai crească. Analiza pe regiuni de dezvoltare în România evidenţiază faptul că există o puternică concentrare a numărului de paturi în regiunea SUDEST care include şi litoralul. Numărul paturilor/1000 locuitori este superior mediei ţării şi în regiunea CENTRU cu un turism montan şi cultural.
Tabelul 1.1
Numărul paturilor la 1000 locuitori
Nr. Crt. Regiunea Locuri/1000 loc
1 NORD-EST 4.6‰
2 SUD-EST 46‰
3 SUD 6.7‰
4 SUD-VEST 6.0‰
5 VEST 10.8‰
6 NORD-VEST 8.9‰
7 CENTRU 13.5‰
8 BUCUREŞTI-ILFOV 5.1‰
9 ROMÂNIA 12.7‰
O altă componentă a bazei tehnico-materiale a turismului o reprezintă unităţile de alimentaţie publică. Cele care fac parte din structura turismului (prin locul de amplasare şi structura clienţilor) reprezintă circa 8.5% (aproximativ 2800 unităţi cu aproape 495.000 locuri la mese). Evoluţia în timp a acestor unităţi a fost caracterizată de o creştere lentă dar continuă. O caracteristică a unităţilor de alimentaţie publică este că ele au o sezonalitate accentuată: o treime din locurile la mese sunt amplasate pe terase şi în grădini; acestora li se adaugă unităţile de alimentaţie publică din hotelurile de pe litoral, din staţiunile balneare de interes local, din zona montană foarte înaltă cu funcţionare sezonieră. Din analiza comparativă a reţelei unităţilor de alimentaţie publică şi cea de cazare rezultă un raport de 1.7/1.0 dacă se au în vedere toate locurile în alimentaţie şi de 1.2/1.0 dacă se iau în calcul doar locurile din saloane, ceea ce corespunde normelor internaţionale care recomandă un raport de 1.2 - 1.5/1.0. Deşi potenţialul turistic din zona montană românească este unul deosebit, infrastructura turistică este modestă dacă o comparăm cu cea din statele alpine ale UE.
Domeniul schiabil actual al României este de câteva sute de ori mai mic decât în ţările alpine de referinţă (de 120 de ori mai mic faţă de al Germaniei şi de 510 ori mai mic faţă de al Franţei). Acesta este prezent în 20 de masive montane (dintr-un total de 72). Cea mai mare parte a domeniului schiabil amenajat se află concentrat într-un singur areal, care aparţine judeţelor Prahova, Braşov şi Dâmboviţa (revenindu-i astfel 62.9% din suprafaţa totală ). Instalaţiile de deservire a domeniului schiabil sunt dominate de teleschiuri şi telescaune, ponderea lor cumulată fiind de 86%. În ceea ce priveşte distribuţia spaţială, aria care cuprinde ofertele turistice de interes naţional şi internaţional concentrează cele mai multe şi mai moderne teleferice. Echiparea tehnică cuprinde 61 de teleferice – telecabine, telescaune şi teleschiuri, care însumează 65 de km lungime (faţă de cele 3.696 teleferice în Austria, 3.033 în Franţa, 1.534 în Elveţia) şi aproape 80 de km de pârtii amenajate (faţă de 9.500 km în Austria, şi 2.500 în Franţa).
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
