Sursele de fluor

Fluorul (Fluorum, F) este un element cu proprietati unicale, facand parte din grupa biomicroelementelor. In sistemul periodic a lui D.Mendeleev se afla in grupa a VII - a galogenilor. Din toate elementele cunoscute F poseda cea mai mare electronegativitate. Din punct de vedere chimic fluorul este cel mai activ din nemetale, formand compusi cu toate elementele, inclusiv cu azotul si gazele grele nobile. Majoritatea reactiilor chimice decurg cu emanarea energiei - multi compusi organici contactand cu fluorul in stare gazoasa se distrug sau se inflameaza. Aceasta a determinat provinienta denumirii elementului de la cuvantul grecesc "phthoros", ceea ce insemna "distrugator". In natura nu exista un oxidant mai puternic decat fluorul elementar, de aceea el nu poate fi obtinut pe cale chimica. Pentru obtinerea fluorului de obicei folosesc electroliza compusilor lui.

In natura fluorul se intalneste numai sub forma de compusi. Cantitatea totala in scoarta terestra este 6,5x10-2 % (dupa masa). Fluorul ocupa locul 12 din toate elementele chimice, iar compusii lui se depisteaza in diferite roci si minerale.

Majoritatea compusilor fluorului in natura au o solubilitate joasa in apa. Aceasta are o insemnatate biologica deosebita, deoarece organismele vii pot asimila numai compusi solubili in apa a fluorului. In conditii naturale ei se depisteaza in apa, soluri si aer (in cantitati foarete mici). Cantitati mai mari se intalnesc numai in unele regiuni ale globului pamantesc (????? ?.?., ?????????? ?.?., 1981). Surse a fluorului pentru biosfera sunt gazele vulcanice (pana la 2,5% de fluor) si apele subterane profunde.

Compusii fluorului se asimileaza in diferite sectoare ale tractului digestiv. Insa cantitatea maximala este asimilata in intestinul subtire.

Caile de baza de patrundere a compusilor fluorului in organismul uman sunt: din apa potabila in tractul digestiv si aerogena, in cazul intoxicatiilor industriale.

Ingestia fluorului este urmata de urmatoarele faze metabolice: adsorbtie, distributia si difuziunea in organism, excretia. Cea mai mare parte a fluorului dupa ce a fost ingerata este absorbita la nivelul tractului digestiv, de unde va trece in circulatia sanguina si va fi distribuita in diverse tesuturi. Cantitatea de fluor absorbita variaza in functie de:

doza de fluor ingerata;

momentul ingestiei;

durata consumului de fluor;

solubilitatea elementelor fluorate;

capacitatea lor de a fi hidrolizate prin actiune enzimatica; asocierea fluorului cu alte elemente.

Bilantul fluorului la copii este pozitiv - organismul retine circa 45% din fluorul ingerat si excreta circa 55%.

La varsta adulta exista un bilant echilibrat, ceea ce face ca fluorul absorbit in urma circuitului metabolic sa fie excretat in totalitate. In conditii patologice bilantul poate fi negativ, ceea ce inseamna ca rezervele de fluor din organism vor fi mobilizate.

Natura produsului ingerat - Compusii foarte solubili (NaF, H2SiF, Na2PO3F) sunt absorbiti rapid si aproape total. Compusii foarte greu solubili (CaF2) sau putin solubili (MgF2, AlF3) sunt mai putin absorbiti.

Doza cariopreventiva - reprezinta cantitatea de F care administrata pc cale generala, are efect cariopreventiv maxim, iar riscul de aparitie a fluorozei este minim. Valoarea acesteia este de 2 mg/zi fluor.

Doza cariostatica - este data de cantitatea de F ce poate opri evolutia proceselor carioase.

Efectul cariostatic - se refera la actiunea fluorului de a intrerupe evolusia proceselor carioase.

Efectul cariopreventiv - semnifica fenomenul de prevenire a producerii leziunilor carioase.

Se obtine prin asigurarea zilnica a 1-1,3 mg si depinde de:

- aportul zilnic;

- varsta la care se incepe administrarea;

- forma de aplicare, generala sau locala;

- intervalul de timp cat se asigiira administrarea.

In cursul amelogenezei fluorul se acumuleaza in smalt, legindu-se de fractiunea minerala, sau se incorporeaza in reteaua cristalina pentru a face parte integranta din cristal.

Aplicarea locala ai compusilor fluorului urmareste cresterea rezistentei smaltului in fata

1. Godoroja P., Burlacu V. "Curs de stomatologie infantila", 1992.

2. Godoroja P., Lupan I. si al. ,,Stomatologie pediatrica in teste", 1999.

3. Gafar M. ,,Caria dentara", Bucuresti, 1995

4. Grivu O. "Preventia in stomatologie", Timisoara, 1995.

5. Cura E. ,,Pedodontie", Iasi, 2000.

6. Cocarla E. "Stomatologie pediatrica", Cluj-Napoca, 2000.

7. Bratu E., Schiler E. "Practica pedodontica", Timisoara, 1995.

8. Zarnea L. "Pedodontie", Bucuresti, 1992.

9. Cocarla E. "Pedodontie", Cluj-Napoca, 1992.