Prevenirea Cariei Dentare

Boala carioasă este una dintre afecţiunile cu largă răspândire în toate zonele geografice ale globului, care prin apariţia precoce, evoluţia de lungă durată şi repercusiunile asupra sănătăţii generale a organismului face să reprezinte o prioritate în programele de sănătate.

O.M.S. recomanda pentru anul 2000 următoarele obiective în ceea ce priveşte boala carioasă:

- la 6 ani 50% din copii fără leziuni carioase;

- la 12 ani indicele DMF-T să nu depăşească 3;

- la 18 ani 85% din tineri să nu aibă edentaţii;

- la 35-44 ani 75% din dinţi să fie păstraţi;

- la 65 ani reducerea cu 25% a edentaţiilor.

Se apreciază că România este în plină epidemie de carie dentară, morbiditatea prin carie fiind de 68,8% la persoanele de vârstă de peste 10 ani.

BREUSTED a definit caria dentară ca fiind un proces patologic complex la producerea căruia contribuie o multitudine de factori.

Apariţia cariei dentare este dependentă de factori cauzali şi factori favorizanţi.

Deşi neelucidată încă, etiologia cariei dentare, cercetări recente consideră, în mod cert, ca răspunzătoare de apariţia leziunilor carioase existenţa a 3 categorii de factori cauzali care trebuie să acţioneze concomitent:

1. Factori ce ţin de structura smalţului, anume gradul de rezistenţă a structurilor dentare la atacul cariogen;

2. Factori microbieni (placa bacteriană);

3. Factori alimentari (dieta cariogenă).

Prevenirea cariei dentare va avea în vedere metode care urmăresc creşterea rezistenţei smalţului dentar la atacul cariogen prin modificarea compoziţiei şi structurii lui, precum şi depistarea şi îndepărtarea celorlalţi factori, cum ar fi: combaterea plăcii bacteriene şi controlul dietei.

PREVENIREA CARIEI PRIN CREŞTEREA REZISTENŢEI

STRUCTURILOR DENTARE

Ţesuturile dure dentare opun o rezistenţă la atacul cariogen, rezistenţă variabilă în funcţie de grupe de dinţi, de diferite suprafeţe ale aceluiaşi dinte şi de individ. Mai mult, ea poate să varieze în decursul vieţii la acelaşi individ. Această variabilitate a rezistenţei structurilor dentare este condiţionată, pe de o parte, genetic şi, pe de altă parte, de o serie de factori care acţionează în timpul formării structurilor dentare, în perioada de maturare preeruptivă şi în perioada posteruptivă.

Formarea smalţului se face după un model subordonat genetic, astfel că fiecărei prisme de smalţ îi corespunde un ameloblast anume poziţionat, care prezintă, la polul dinspre dentină, o prelungire protoplasmatică (TOMES), ce reprezintă prematricea organică a smalţului.

Impregnarea substanţei organice a smalţului cu săruri minerale se face treptat, printr-un proces fizico-chimic. Într-un anumit moment al dezvoltării intervine o descărcare bruscă de apă şi proteine cu o încărcare masivă de săruri minerale, cu transformarea cristalelor incipiente de octofosfat de calciu în cristale de fosfat de calciu - hidroxiapatită.

Acest proces de epitaxie este dependent de: activitatea enzimatică din ameloblast, de valoarea pH-ului, de temperatură, de presiune şi de concentraţia ionică.

Astfel, când nu sunt îndeplinite toate aceste condiţii, procesul poate să fie perturbat, survenind întârzieri în fenomenul de hidroliză, cu apariţia de zone de octofosfat de calciu şi carbonat de calciu, ce compromit calitatea smalţului, ambele cu o rezistenţă mult scăzută la atacul acid.

Prezenţa ionului de fluor creşte viteza de hidrolizare şi garantează, astfel, apariţia unui smalţ de calitate.