Spaţiul geografic. China este situată în Extremul Orient, în
bazinul fluviului Huang-Ho (Fluviul Galben), ocupând - în epoca sa
de maximă extensiune - o suprafaţă de peste 9 milioane km2.
Tradiţiile, obiceiurile, formele vechi de cultură se păstrează de
aproape patru milenii, în modalităţi de expresie evoluate, evident,
dar asemanatoare celor antice. Civilizaţia creată în mileniul al II-lea
a.Chr. În valea Fluviului Galben prezintă încă de atunci trăsături
distincte fundamental chineze; iar în scrierea chineză de azi se
recunoaşte stilizarea pictogramelor de pe „oasele de ghicit" de acum
aproape 3500 de ani.
Spaţiul geografic imens în care s-a format această cultură atât
de organică şi de unitară ca stil i-a influenţat şi, într-o anumită
măsură, chiar i-a condiţionat istoria. Şi dificultăţile de acces în
spaţiul Chinei i-au permis ţării să dezvolte o civilizaţie în cadrul
căreia influenţele străine şi popoarele năvălitoare au fost repede
asimilate. În vest, lanţuri de munţi dintre cei mai înalţi din lume au
legat-o şi totodată au separat-o de vasta zonă a Tibetului. În nord, un
alt lanţ de munţi n-au putut-o apăra contra invaziilor hunilor, contra
cărora a trebuit să construiască Marele Zid. Marea Galbenă în est şi
Marea Chinei (în sud, în parte) completează această izolare naturală
a Chinei.
Un cadru geografic atît de vast oferă o mare varietate de
condiţii naturale, - de la munţi abrupti, deşert sau stepă, la imense
câmpii fertile, junglă sau zone mlăştinoase. În această varietate
geografică se pot distinge două mari zone naturale, foarte deosebite
una de alta: zona nordică, a bazinului Fluviului Galben, şi zona
centrală şi meridională, în care importanţa economică deosebită o are
fluviul Yangtze, lung de circa 5000 km, în timp ce în sud fluviul
important este Zhuziang, „Fluviul Perlelor". În regiunea nordică, cu
o climă uscată şi rece, se întinde o nesfîrşită cîmpie aluvionară de
loess format de nisipurile aduse de vânturi din deşertul Mongoliei;
un teren galben foarte fertil dacă este irigat, bun pentru cultura
meiului şi a grâului. Regiunea sudică, cu o climă subtropicală umedă
şi caldă, are un relief accidentat şi acoperit cu păduri, câmpii puţine
şi puţin întinse, zone mlăştinoase, - principalele culturi în această
regiune fiind orezul, ceaiul şi dudul pentru creşterea viermelui de
mătase. În nord, Fluviul Galben - aproape deloc navigabil - provoacă
des inundaţii dezastruoase; animalele domestice obişnuite aici sînt
calul şi boul. În China centrală - unde animalul frecvent a fost în
toate timpurile bivolul - fluviul Yangtze este una din cele mai mari
artere de comunicaţie din lume.
Orografia Chinei face dificilă comunicaţia între diverse
regiuni, fapt care a contribuit la menţinerea fracţionării în mai multe
state chineze. Centrul politic a fost de obicei situat în nord; originea
statului chinez se situează în micul regat format în al III-lea mileniu
a.Chr., în regiunea cursului mijlociu al Fluviului Galben. De aici,
după multe secole de cuceriri, migraţii, asimilări, procesul de
extindere a Imperiului chinez a atins - în sec. III p.Chr. - punctul
extrem meridional al ţării. Populaţia aborigenă din această zouă de
sud se consideră şi azi descendentă din Miao, marea populaţie
băştinaşă a jumătăţii sudice a Chinei.
Au fost într-adevăr aceste triburi Miao primii ocupanţi ai
Chinei? Fuseseră într-adevăr ele populaţia autohtonă, sau poate că
pătrunseseră dinspre sud şi est, dinspre mare? Ocupaseră întreaga
ţară, sau numai zonele centro-meridionale ale fluviilor Yangtze şi
Zhuziang? Chinezii au ocupat ţara pornind din părţile nord-vestice
ale Chinei, împingând încetul cu încetul populaţia Miao spre sud şi
sud-vest? Răspunsurile nu sunt posibile decît sub formă de tot atâtea
ipoteze.
Important, în ce ne priveşte, rămâne fenomenul de civilizaţie şi
cultură, atestat şi explicabil arheologic şi istoric: faptul încorporării,
asimilării, absorbirii lente a culturii altor populaţii, băştinaşe sau
intrate pe teritoriul Chinei. Un fenomen impresionant prin unitatea şi
omogenitatea sa pe un spaţiu atât de întins şi prin găsirea acelui
excepţional instrument de unificare, de difuziune şi de păstrare
neîntreruptă a patrimoniului trecutului, care este scrierea chineză.
Perioadele civilizaţiei chineze. State şi dinastii. Tradiţia
situează la începuturile istoriei chineze un număr de împăraţi
legendari. În realitate, numele acestor personaje fictive
consemnează, succesiv, anumite invenţii, anumite momente şi faze
de civilizaţie. Astfel, primul împărat Fu-xi, ar fi inventat plasa de
pescuit şi laţurile vânătorilor; el a început cel dintâi să coacă
alimentele, să împartă ţara în clanuri şi, să domesticească animalele.
Celui de-al doilea, Shen-nong, i se atribuie invenţia plugului, cultura
cerealelor, stabilirea târgurilor şi descoperirea proprietăţilor curative
ale plantelor. Urmează Hoang-Ji, care ar fi inventat căruţa şi barca,
arcul şi săgeţile, mortarul şi construirea caselor, scrierea şi cele 12
tonuri muzicale; el ar fi instituit riturile funerare şi sistemul
preţurilor, a împărţit ţara în provincii şi a iniţiat creşterea viermilor
de mătase. Un caracter mai puţin mitic, mai puţin vag au ultimii trei,
Yao, Shun şi Yu; primului i s-ar datora invenţia îmbrăcămintei,
muzica liturgică, determinarea astronomică a lunilor şi
anotimpurilor, lupta contra triburilor Miao, instituirea celor 5
pedepse şi a sistemului funcţionăresc; iar ultimilor doi - organizarea
statului, reglarea cursului fluviilor şi turnarea primelor trepieduri de
bronz (cf. R. Wilhelm).
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
