Reforma instituțiilor Uniunii Europene

1. De la Europa celor sase la Europa celor douazeci si cinci

De la sase state initial (Germania Federala, Belgia, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda), Comunitatea Europeana a ajuns la douazeci si cinci de membri. Zona de prosperitate, Comunitatea Europeana a exercitat o putere de atractie considerabila asupra tarilor continentului european, in special a celor din Europa Centrala si de Est. Dupa ce s-a extins spre Nord si Sud in Europa, Uniunea Europeana s-a deschis si spre Est. De la 1 mai 2004 Uniunea Europeana numara douazeci si cinci de state si regrupeaza 455 milioane de locuitori.

Extinderea Uniunii Europene apare mai mult decat vreodata ca un proces continuu, inclusiv si ireversibil.

2. Prima extindere a avut loc la 1 ianuarie 1973 prin intrarea Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei ( Tratatele de aderare din 22 ianuarie 1972). Norvegia, care urma sa faca parte din acest ,,vagon" a refuzat aderarea la Comunitatea Europeana prin referendumul din septembrie 1972.

Integrarea Marii Britanii in cadrul Comunitatilor Europene nu s-a facut lin. In anii 1950, atunci cand statele continentala au decis sa treaca la constructia comunitara, Marea Britanie a refuzat sa se alature acestui proiect pe care il considera integrationist. Drept raspuns la aceasta initiativa, britanicii au decis sa creeze, impreuna cu statele scandinave, o simpla zona de liber schimb.

Intrarea Marii Britanii in Europa comunitara s-a lovit apoi de refuzul Frantei. In doua randuri, Marea Britanie a inaintat o cerere de aderare la Comunitatile Europene (1961 si 1967) si, de doua ori, aceasta cerere a fost respinsa de De Gaulle (1963 si 1967) in esenta din cauza legaturilor privilegiate pe care Marea Britanie le avea cu Statele Unite. Negocierile in vederea intrarii Marii Britanii in Comunitatile Europene nu vor mai fi lansate decat urmare demisiei lui De Gaulle de la presedintia republicii franceze in 1969 (Intalnirea la varf de la Haga din decembrie 1969).

Odata admisa in Europa comunitara, Marea Britanie a cerut renegocierea conditiilor sale de aderare. In aprilie 1974, considerand ca plateste mai mult pentru Comunitati decat primeste de la ele, ea a solicitat renegocierea contributiei sale la bugetul comunitar si a obtinut o reducere a acesteia, prin adoptarea unor mecanisme de corectie (Consiliul European de la Dublin din martie 1975). Consultat prin referendum, poporul britanic s-a pronuntat la 5 iunie 1975 pentru mentinerea Marii Britanii in Comunitatile Europene.

Cea de-a doua extindere a Comunitatilor a avut loc la 1 ianuarie 1981 prin intrarea Greciei, legata de Comunitatile Europene inca din 1961 printr-un acord de asociere (Tratatul de aderare din 28 mai 1979).

Cea de-a treia extindere s-a facut la 1 ianuarie 1986 prin intrarea Spaniei si Portugaliei, legate de Comunitatile Europene inca de la inceputul anilor 1970 prin acorduri comerciale (Tratatul de aderare din 12 iunie 1985).

Intrarea Greciei, Spaniei si Portugaliei in Comunitatile Europene a insemnat pentru aceste state integrarea in Europa democratica si liberala. Dar, avand in vedere nivelul lor redus de dezvoltare, aceste doua extinderi au accentuat disparitatile intre tarile membre si au afectat instrumentele de coeziune sociala.

Odata cu reunificarea germana ( 3 octombrie 1990), Comunitatile Europene au integrat teritoriul fostei R.D.G. in Germania Federala. S-au dovedit, totusi, necesare unele masuri tranzitorii, in domeniul industrial sau agricol.

Cea de-a patra extindere a avut loc la 1 ianuarie 1995 prin intrarea Austriei, Suediei si Finlandei. Aderarea acestor trei state, membre ale Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS) a fost pregatita din 1994 prin Spatiul Economic European (SEE). Aderarea a fost aprobata in aceste trei tari prin referendum. Aceasta largire se refera la economii mai puternice. Norvegia, care