Marile monarhii ale epocii moderne, dupa constituirea si consolidarea lor, si-au indreptat privirile afara, cautand sa-si mareasca teritoriile si puterea pe seama statelor mai slabe; in consecinta, impotriva tendintelor expansioniste ale cate unei mari puteri, ,,care ameninta sa rupa raportul de forte dintre puterile concurente" a fost adoptata si ridicata la rang de principiu, in practica relatiilor internationale, ideea de echilibru.
Consecinta fireasca a acestei noi politici a dus la intensificarea legaturilor intre partile interesate, fapt reflectat direct asupra ambasadelor permanente. Constatam astfel, ca din instinctiva si empirica, cum se manifestase in secolul al XV-lea la statele italiene, politica de echilibru devine, in veacul al XVII-lea, rationala, ceea ce determina ca ea ,,sa se ridice la inaltimea unei reguli de drept, capabila sa domine relatiile internationale, ambitioasa sa rezolve si chiar sa previna conflictele fortei brutale".
Adoptarea politicii de echilibru, ,,piatra unghiulara a politicii si ideea dominanta in toata istoria moderna", s-a facut din dorinta de a asigura Europei un anumit grad de securitate colectiva. In secolele al XVI-lea si al XVII-lea, ea a urmarit, cu predilectie, sa bareze drumul monarhiei universale, dar odata cu intrarea, in veacul al XVIII-lea, a Prusiei si Rusiei in randul marilor puteri, ea se deformeaza si dintr-o coalitie defensiva a statelor amenintate de o mare putere devine un sistem de ocupare a noi teritorii, cuceririle Imperiului habsburgic, ale Marii Britanii, ale Prusiei si Rusiei, fiind rodul unei politici egoiste si ambitioase. Pana la inceputul secolului al XIX-lea, principiul echilibrului, ce dominase viata politica fara nici o concurenta timp de doua veacuri, s-a confruntat cu o noua idee, principiul nationalitatilor, pe care Napoleon al III-lea (1852-1870), a incercat, intr-o anumita masura, sa o puna in practica; principiul nationalitatilor va triumfa de-abia la sfarsitul primului razboi mondial.
In a doua jumatate a secolului trecut, ideea de echilibru a fost dublata de asa-numita ,,raspundere colectiva", prin care se intelegea supravegherea de catre marile puteri a comportamentului statelor mici si mijlocii, pentru asigurarea pacii intre ele si ,,prevenirea transformarii crizei dintre micile puteri intr-o criza intre marile puteri", iar ,,in acest cadru dreptul de interventie reprezenta un principiu general acceptat."
Ultima faza a evolutiei diplomatiei europene, caracterizata prin congrese si conferinte, marcheaza - dupa parerea majoritatii specialistilor - inceputul diplomatiei moderne.
Congresele de pace din Westfalia (1643-1648), de la Munster si Osnabruck (Westfalia), sunt primele congrese diplomatice in adevaratul sens al cuvantului, nu atat datorita formei procedurale, duratei sau caracterului lor de importanta solemnitate, ci mai ales datorita negocierilor multilaterale si simultane, acordul tradus prin texte si inaugurarea unei paci durabile. Pacea a consacrat teoria echilibrului puterilor, viata internationala intrand sub imperiul unor noi legi politice, care, cu unele intreruperi vor domina popoarele pana la aparitia legii natiunilor. Se poate deci afirma ca: Fata de caracterul mai mult cutumiar al intrevederilor internationale se accentueaza acum, cu o spontaneitate uimitoare, credinta in puterea obligatorie a tratatelor de pace, garantii sigure pentru vremuri mai bune. Mai putin este recunoscuta suveranitatea statelor, caracterul lor independent, cel putin cand este vorba de aspectele lor internationale. In schimb, principiul egalitatii statelor ajunge acum la apogeul sau.
Echilibrul european a primit valente de principiu fundamental pe care se baza sistemul international european. Echilibrul era realizat raporturile intre cele sapte puteri, doua in vestul continentului, trei in centrul sau si doua in est: Anglia (din sec. al XVIII-lea, Marea Britanie), Franta, Prusia, Austria, Piemontul, Rusia si Turcia. In jurul lor gravitau celelalte state mijlocii si mici, care isi promovau interesele nationale cu ajutorul protectorului-putere. De fiecare data cand o putere incerca sa rupa acest echilibru, celelalte interveneau prin mijloace diplomatice sau prin forta armelor, pana la restabilirea echilibrului. Cel mai tipic exemplu de lupta pentru dominatie, impotriva echilibrului european, a constituit-o epoca napoleoniana, cand Franta si-a infrant adversarele, intinzandu-si stapanirea sau influenta intre Niemen si Atlantic, inclusiv Peninsula Iberica. Timp de 20 de ani
Angelsdorf, Wilhelm von, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Samizdat, Bucuresti, 2000.
Bauwens, W., Reychler L., Arta prevenirii conflictelor, Editura Monitorul Oficial, Bucuresti, 1996.
Badescu, Ilie, Dungaciu, Dan, Sociologia si geopolitica frontierei, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1995.
Bonciog, Aurel, Drept diplomatic, Editura Paideia, Bucuresti, 1997.
Breton (Le), Jean-Marie, Les relations internationales depuis 1968, Nathan, Paris, 1983.
Brown, Lester R., Flavin, Christopher, French, Hilary, Starea lumii 2000, Editura Tehnica, Bucuresti, 2000.
Cooper, Milton William, Partea nevazuta a lumii. Societati secrete, Iasi, 1998.
xxx Das Grosse Lexikon der Geschichte, Vol. I-III, Wilhelm Heyne Verlag, Munchen, 1976.
Danescu, George, Postfata si Tablou cronologic, la lucrarea Garaudy, Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Editura ALMA TIP, Oradea, 1998.
Filip, Teodor, Razboiul parapsihologic impotriva Romaniei, Editia a II-a, Craiova, 1998.
Garaudy, Roger, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Editura ALMA TIP, Oradea, 1998.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
