Cursul I
1. MODALITĂŢI DE DETERMINARE
Şl DEFINIRE A POLITICULUI-
1.1. Elemente teoretico-epistemologice în definirea politicului
1.2. Politic — politică — politici. Aspecte teoretice şi practice
1.3. Acţiunea politică şi perspectiva unităţii lumii mileniului trei
1.4. Politicul şi universul său informaţional-valoric
1.1. ELEMENTE TEORETICO-EPISTEMOLOGICE ÎN DEFINIREA POLITICULUI
Conceptul de politic derivă din cuvântul grecesc polis, care desemna în antichitate cetatea-stat, comunitate socială şi politică amplasată în spaţiul cetăţii. Polis-ul era pentru vechii greci modalitatea politică prin care un număr optim de indivizi liberi şi egali din punct de vedere juridic — cetăţenii — era angajat în rezolvarea treburilor publice. Unitate esenţială de viaţă colectivă coordonată statal, polis-ul constituia o societate suficientă sieşi (autarkcia), capabilă să-şi rezolve problemele interne şi externe cu care este confruntată1.
Pentru Socrate (469—399 î.e.n.), politica este o artă de a comanda oamenii spre calea autoperfecţiunii; mai mult chiar, politica este o artă regească, proprie numai unei minorităţi formate din cei înţelepţi şi învăţaţi. în acest spirit. Socrate critica Adunarea poporului (AGORA) care exista în vremea sa afirmând că aceasta nu era justificată istoric, deoarece ea era formată din negustori care nu se pricep în afacerile statului şi nu au experienţă politică.
Capacitatea intervenţiei politicului în perfectibilitatea umanului depinde profund de aportul ştiinţei binelui şi a răului deoarece pentru a urma calea virtuţii omul trebuie să ştie, cu destulă siguranţă ce este binele şi ce este răul. în acest
mod, omul poate să cunoască şi să distingă justul de injust, binele de rău şi astfel să devină mai bun, cu- noscându-se pe sine.
Daca pentru Socrate, un loc 'deosebit revine stiintei morale pen/tru a creste valoarea reala a politicului in societate, la Platon intalnim o preocupare aceentuata privind interactiunea dinre poliic si juridic. El porneste de la premisa ca justitia este expresia unor relatii armonioase intre diferite parti ale unui intreg semnificand ca fiecare parte dintr-un asemenea intreg sa-si incleplineasca functiile ce,~a revin in raport cu un anumit scop comun — fericirea oamenilor. Daca in lucrarea „Rcpu-blica" el considera ca inteleptii. filosofii pot sa conduca numai prin su~ prematia si valoarea cunoasterii subestimand legile juridice, in lucrarea de maturitate ,,Legile", remarca faptul ca statul trebuie sa fie condus Gupa legi scrisc. Platon (427—347 i.e.n.) considera ca proprietatea, ia-
Fiecare stapanire — subliniaza Platon — isi face legile, dupa cum cer interesele proprii astfel ca democratia aduce legi democratice, des-potismul legi despotice etc.
Preconizand un anumit echilibru intre convingere si constrangere, Platon pune problema statului incepand cu sistemul de guvernare si terminand cu educarea copiilor cu toate problemele pe care le riclica societatea. in care legile trebuie sa-si impuna actiunea in toate sferele vietii sociale. Pentru Platon polis-ul reprezinta chiar'obiectul politologiei scriind in acest sens ca; „Pe cea care comanda tuturor celorlalte, care poarta grija legilor si a tuturor treburilor ce tin de polis, care le tese la un loc pe toate cu cea mai mare corectitudine, cuprinzand puterea ei intr-o denumire de mare generalitate, am putea-o numi, cu foarte mare indrepltatire, se pare, arta politica".1 In viziunea sa, omul politic este eel care are in grija cetatea, eel care „adunand la un loc vietile acestora (ale oamenilor curajosi si ale celor chibzuiti) prin armonie si prietenie, desavarseste astfel cea mai mareata si mai buna tesatura, si invelind cu ea pe toti cei din cetati, sclavi si oameni liBeri, ii cuprinde jn aceasta impletitura si, fara sa lipseasca vreodata cetatea ,de ceva, ii asigura toata fericirea care i se cuvine, o conduce si o indruma"2
cursuri sem I anul I
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
