Sociologie generală

stiintele - atat ale naturii, cat si cele ale societatii s-au constituit si exista, ca atare, in calitate de

laturi functionale ale cunoasterii. Acumularea de informatie a determinat, progresiv, largirea sferei de

cuprindere a programelor analitice cu noi discipline de studiu, diversificarea limbajelor reflectandu-se

intr-o diversificare epistemologica, corespunzatoare. Totusi, nivelul stiintific al cunoasterii este o faza

relativ recenta in evolutia spiritualitatii, multa vreme cunoasterea fiind grevata de cunoasterea comuna,

adica tributara speculatiilor, subiectivitatii si spontaneitatii.

in aceste circumstante, decantarea teoretica a cunoasterii sociale a cumulat o particularitate foarte

importanta: problematica umana a fost preluata de catre alte stiinte, datorita lipsei de maturitate

categoriala, conceptuala si metodologica a stiintelor social-umaniste.

Istoria sociologiei este, de fapt, istoria acestei relatii in spatiul careia filosofia sociala si filosofia

istoriei constituie zonele in care pot fi descoperiti precursorii cei mai importanti ai sociologiei.

in ceea ce ne priveste, ne propunem sa prezentam succesiunea principalelor curente si doctrine

sociologice care au fost validate de gandirea si practica cercetarii sociologice de la aparitia sociologiei

pana in cel mai imediat prezent. Accentele, uneori polemice, trebuie intelese ca tot atatea incercari de a

sugera campuri problematice de reflexie pentru viitorii sociologi.

Filosofia istoriei, ca ramura relativ specializata a reflexiei filosofice a tuturor marilor ganditori de

la care au ramas doctrine inchegate, sau numai teme cu incarcatura umana, respectiv seturi de idei vizand

conditia umana privita la confluenta dintre natura si cultura. Diversitatea doctrinara are, totusi, multe

aspecte similare: aprecieri privind economia, raporturile dintre individ si societate, geneza puterii si

metodele de guvernare, rolul idealului in viata practica a individului, morala. in ordine cronologica, citam

lucrarile "Statul si legile" si "Republica" apartinand lui Platon (427-347 i.e.n) si "Etica Nicomahica" a lui

Aristotel (385-322 i.e.n) in care se definesc pentru prima data caracteristicile omului ca fiinta sociala. in

lucrarea "Constitutia atenienilor" Aristotel merge si mai departe cu analiza, propunandu-si sa explice

"natura" sau esenta vietii sociale reale. La capatul acestui demers explicativ, in care foloseste si date

concrete prin care cauta sa probeze aprecierile speculative, propune notiunea de "entelehie", care ar

constitui esenta socialului si care ar conferi acestuia distinctie fata de celelalte domenii ale realitatii.

La Aristotel realitatea sociala reprezinta patru niveluri de structurare:

1) Philia: corespunde sociabilitatii din sociologia contemporana si definea modul in care

individul facea uz in comportamentul sau de valorile polisului;

2) Coinoma: cuprindea raza de actiune si arealul valoric pe care il ocupau grupurile particulare;

3) Politeia: denumita si coinoma politike, definea domeniul de institutionalizare a valorilor care

vertebrau grupurile particulare in cadrul comunitatii etnice-sociale globale. in acest sens statul

era identificat cu societatea globala care cuprindea pe toti indivizii, fie ei cetateni sau nu;

4) Nomos: era conceptul cu care Aristotel definea ansamblul regulilor de conduita, adica

echivalentul a ceea ce sociologia moderna numeste "modele de comportament" legitimate la

nivelul unui spatiu social concret determinat. Tot in spatiul semantic al acestui concept mai

intrau si obiceiurile, practicile, moravurile, dreptul, morala - respectiv, echivalentul

"controlurilor sociale" din societatea contemporana. Nomosul era, asadar, legea care trasa

cadrul normativ propriu polisului garantand coerenta civismului si calitatea acestuia. Intuitiile

sociologice ale lui Aristotel demonstreaza si deschiderile acesteia la nivelul spatiului social

global.

6

Hobbes, Thomas (1588 - 1679), tributar gandirii mecaniciste specifice vremii sale, a elaborat o

conceptie despre viata sociala prin prisma metodelor geometriei si matematicii. in filosofia sociala,

Thomas Hobbes a plecat de la ipoteza conform careia "starea naturala" a societatii (anterioara statului)

este marcata de anarhie, concurenta, agresiune si individualism (homo homini lupus). Statul este rezultat

al contractului social pe care oamenii il realizeaza ca instrument de instituire si promovare a pacii sociale,

care pune capat "razboiului tuturor contra tuturor" (bellum omnium contra omnes). Indiferent sub ce

forma s-ar institutionaliza, statul ramane o putere totalitara care impune pacea sociala prin limitarea

formelor de exprimare civica a individului: integrarea sociala necesita renuntari individuale.

Spinoza (Benedict) Baruch (1632 - 1677) poate fi considerat ca precursor al sociologiei

indeosebi prin lucrarea "Etica demonstrata in mod geometric", centrata pe notiunea de libertate. Ca fidel

continuator al rationalismului cartezian, Spinoza considera ca libertatea consta in intelegerea necesitatii:

intelegand interdependenta universala a lucrurilor si fenomenelor, omul poate sa stapaneasca eficient in

egala masura natura exterioara, materiala, cat si natura interioara, morala. Regasindu-si echilibrul interior

prin ecranarea pasiunilor, omul urca, progresiv, cate o treapta a libertatii (prin intelegere), treapta suprema

a libertatii fiind intelegerea faptului ca omul este o parte comuna cu natura si eternitatea, etapa denumita

"amor Dei intellectualis" (iubirea intelectuala a lui Dumnezeu).

Secolul al XVII-lea a marcat contributii numeroase si valoroase in sfera "sugestiilor tematice" cu

continut sociologic. Cristoph Cellarius (1634 - 1707), de exemplu, periodizand istoria omenirii in:

historia antiqua, historia medii aevi, historia nova, a contribuit la acreditarea ideii de rationalitate aferenta

evolutiei omenirii: dincolo de fruntariile cronologice ale generatiilor, societatea se indreapta in sensul

unui plus de rationalitate si ordine. Ideea aceasta va fi relevata in 1681 de Bossuet in "Discours sur

l'Histoire universelle" in care este definit pentru prima data progresul ca sens al tuturor transformarilor ce

au loc in spatiul social. Acest sens al progresului excede, insa, optiunile valorice ale oamenilor: el este

controlat de "Dumnezeu insusi" ca autor al Creatiei, cu care se identifica Umanitatea.

Giovanni Battista (Giambattista) Vico (1668 - 1784), unul din intemeietorii istoriei, in lucrarea

"Principi d'una scienza nuova", considerand istoria ca rezultat al activitatii oamenilor, a descoperit legile

care guverneaza dezvoltarea istorica. Ca fondator al teoriei "ciclul istoric", Vico a argumentat evolutia

"naturala" (fara interventia Divinitatii) a societatii pe baza unei legi universale in conformitate cu care

toate popoarele lumii trec, periodic, prin trei (cicluri) stadii de dezvoltare: 1) "varsta zeilor", in care

puterea o detin preotii si se manifesta concret, in mentalul colectiv de tip religios; 2) "varsta eroilor"

caracteristica aparitiei statului prin laicizarea esalonului decizional ca urmare a institutionalizarii unor

proiecte de dezvoltare in functie de interesele aristocratiei; este vorba de statul aristocratic; 3) "varsta

oamenilor" defineste stadiul maturitatii civice caracteristice statului democratic care deschide era ratiunii.

Dupa parcurgerea integrala a acestui stadiu, urmeaza o faza de decadenta, la capatul careia ciclul se reia.

Secolul al XVIII-lea aduce inca o contributie importanta la multiplicarea izvoarelor sociologiei

prin "L'Esprit de lois" (1748), lucrare care l-a afirmat in circuitul stiintific al vremii sale pe Montesquieu,

Charles Louis de Secondat (1689 - 1755). Convins ca forta motrice a dezvoltarii sociale ar fi legislatia a

preconizat separarea puterilor in stat ca premisa pentru rationalizarea relatiilor sociale prin asigurarea

egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii. inlocuirea domniei oamenilor cu domnia impartiala a legii este

singura solutie pentru cultivarea bunelor moravuri in toate segmentele societatii. in conceptia sa,

moravurile si legislatia fiecarui popor sunt determinate de factori geografici (clima, sol, pozitie

geografica, etc.); aceasta idee argumentata din perspectiva juridica si etica il plaseaza pe Montesquieu

printre fondatorii determinismului geografic si poate fi considerat, in acelasi timp, si ca un precursor al

temei lui Georg Simmel referitoare la spatiul social.

Idei deosebit de valoroase a avansat Montesquieu in ceea ce priveste natura guvernarii si a genezei

sociale a legilor. Ca instrumente ale guvernarii, legile exprima raporturi necesare care deriva din natura

lucrurilor. Ca manifestare practica a unor necesitati obiective de viata comunitara, legile reprezinta

tendinte generale, nu se limiteaza la situatii particulare, dar le asigura acestora protectia normativa

corespunzatoare. Cu Montesquieu se incheie seria precursorilor gandirii sociologice doctrinare, dar

"spiritul general" poate fi considerat ca o contributie nemijlocit sociologica, deoarece el reprezinta, in

ordine istorica, prima contributie la interpretarea societatii intr-o viziune integratoare.

1. A.Comte: Cours de philosophie positive, 5-e edition, identique al la premiere, 6 vol. Paris, Schleicher, Freres

editurs, 1907/1908;

2. A.Comte: discours sur l'esprit positiv, edite par H. Guihier, in Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943 ou cell

10/18, Paris, Union Generale d'Editions, 1963;

3. A.Comte: Oeuvres chiosies, avec une introduction par H. Gouhier, Paris, Aubier, 1943. Ce recueil contient les

deux premiers lecons du Cours de philosophie positive, la preface personnelle qui ouvre le tome IV du Cours et

le Discours sur l'esprit positif;

4. A.Comte: Sociologie, textes chiosis par J. Laubier, Paris, PUF, 1957;

5. M.Leroy: Histoire des idees sociales en France, Paris, Gallimard, t.II, De Babeuf a Toqueville, 1950, t.III,

D'Auguste Comte a P.J.Prodhon, 1954;

6. J.Delvale: Reflexions sur la pensee comtienne, Paris, Alcan, 1932;

7. P.Ducasse: Essai sur les origines intuitives du positivisme, Paris, Alcan, 1939;

8. R.P.Gruber: A.Comte, fondateur du positivisme, Paris, 1892;

9. J.Lacroix: La sociologie d'Auguste Comte, Paris, PUF, 1956;

10. F.S. Marvin: Comte, the Fondateur of Sociology, London, Chapman&Hall, 1936;

11. J.S. Hill: A. Comte and positivism. An arbor, University of Michigan, Press, 1961;

12. A.Comte: Oeuvres chiosies, Paris, Aubier, 1943;

13. A.Comte: Cours de philosophie positive et astronomique et la philosophie de la physique, Paris, Alfred Costes,

1924;

14. A.Comte: Cours de philosophie positive, Paris, 1908, VIII, La partie dogmatique de la philosophie sociale;

15. A.Comte: Cours de philosophie positive, Tom V-eme, Paris, 1908, La partie historique de la philosophie sociale;

16. O.Neurath: Empiricism and Sociology, edited by M.Neurath and R.S.Cohen, Dordrecht - Boston, D.Reidel

Publishing Company, 1973;

17. A.Giddens: Pozitivism and Its Critics, in T.Bottmore and R.Nisbet (ed) A.History of Sociological Analysis,

London, Henemenn, 1979;

18. A.Comte: La philosophie positive, Resume par E.Rigolage, I, Paris, Ernest Flamarion, XVII, 193 pagini;

19. A.Comte: La philosophie positive, tom 3, Sociologie, Paris, Ernest Flamarion, XIII, 305 pagini;

20. A.Comte: Sociologie, Tom4, Temps modernes, PUF;

21. A.Comte: Plan der Wissenschaftlichten Arbaiten, die fur eine Reform der Gesellschaft, notwending sind,

Munchen, C.Hauser, Verlag, 1973;

22. A.Comte: La science sociale, Paris, Gallimard, 1972;

23. Claudian Alexandru: Originea sociala a filosofiei lui A. Comte, Bucuresti, 1936;

24. Sudeteanu, Constantin: Inttroducere in sociologia lui A. Comte, Arad, 1925;

25. Uta, Mihail: La lois de trois etats dans la philosophie d'Auguste Comte, Paris, 1928;

26. J.Galtung: Methodology and Ideology. Essays, in Methodology vol.1. Copenhagen, C.Eylers, 1977;

27. P.Lazarsfeld: Philosophie des scenoes sociales, Paris, Gallimard, 1970.