I.1 Scurt istoric al consumului de droguri
În toate societăţile şi în toate timpurile, oamenii au consumat droguri sub diferite forme. Unele societăţi au fost foarte permisive faţă de consum, altele, în special cele contemporane, au condamnat şi au încercat prin diferite mijloace să combată acest fenomen. Reacţia publică faţă de drog dar şi credinţele religioase sunt cele care, în diferite etape ale istoriei, au definit drogul ca fiind bun sau rău; astfel, drogul a fost acceptat sau nu în funcţie de reacţia publică faţă de acesta şi de definirea sa de către societate.
Odată cu descoperirea Americii, Cristofor Columb (Henslin, J. M., 1990, p. 110) descoperă tutunul fumat la populaţia băştinaşă şi aduce planta în Lumea Veche. Deşi a caricaturizat consumul de tutun, regele Angliei, James, observând cât de profitabil este comerţul cu această plantă, a declarat monopol regal. Sultanul Turciei a ordonat în 1623 condamnarea la moarte a celor care fumau; totuşi, câţiva ani mai târziu, în 1655, fumatul a devenit un obicei permis bărbaţilor. În aceeaşi perioadă, atât ţarul Rusiei, cât şi împăraţii chinezi condamnau fumatul instituind pedepse precum tăierea nasului sau decapitarea.
Consumul de cafea a cunoscut, de asemenea, perioade în care a fost acceptat, dar şi perioade în care a fost interzis; astfel, Arabia, ţară în care consumul de cafea a constituit un obicei cultural, interzice consumul deoarece preoţii musulmani credeau că este o băutură toxică. Coranul prevede interzicerea acestui obicei, boabele de cafea sunt distruse iar comercianţii sunt bătuţi la tălpi. În pofida acestor pedepse, oamenii au continuat să consume cafea pentru a putea rezista în timpul slujbelor religioase.
În ceea ce priveşte consumul de alcool, diferenţele de cultură religioasă sunt semnificative. Lumea creştină este tolerantă cu privire la alcool, folosindu-l la marile momente religioase, în timp ce în lumea islamică acesta este prohibit.
După Himmelstein, J L., (2002), motivele consumului de droguri au fost foarte diverse cuprinzând: modificarea conştiinţei şi comportamentului, uşurarea durerilor, optimizarea stării de bine, atingerea unor performanţe, explorarea sinelui, explorarea lumii de dincolo, sau atingerea stării de graţie.
În America de Sud, indienii foloseau frunze de coca, mărturia acestui fapt constituind-o statui datate 300 î. Hr., reprezentand figuri cu obrajii umflaţi (Goode, E., 1999, p. 56).
În India, China, Grecia, Asiria, Teba, textele menţionează practica inhalării sau fumatului marihuanei şi canabisului. Aztecii precolumbieni obişnuiau să mestece ciuperci halucinogene care conţineau psilocybină, iar locuitorii indieni ai Americii de Nord foloseau cactusul fără spini, care conţine mescalină, cu scopul de a atinge stări şi viziuni extatice.
Folosite iniţial aproape exclusiv în ritualuri religioase, ulterior drogurilor le-au fost găsite şi alte întrebuinţări, precum cele medicale şi, ulterior, consumul recreaţional.
În perioada 460-370 î. Hr., Hipocrat recomanda consumul de mătrăgună amestecat cu vin în stările de depresie şi anxietate. Penadius Dioscoride (70 d. Hr.) prezintă în lucrarea „De Materia Medica” proprietăţile medicale ale canabisului, în aceeaşi perioadă cultivarea cânepei fiind o practică în Imperiul Roman. În jurul anului 400 creşterea cânepei este semnalată şi în Marea Britanie, iar odată cu răspândirea islamismului (aproximativ 680 d.Hr.) consumul de canabis este răspândit şi în Orientul Mijlociu. Consumul de marijuana a fost încurajat în China chiar de un împărat care avea şi rolul de vindecător (2700 î.Hr.), pentru ameliorarea diferitelor afecţiuni: gută, reumatism, malarie, beri-beri sau afecţiuni psihice. În secolul al XVIII-lea, dependenţa de opiu a devenit o ameninţare pentru locuitorii Chinei, astfel încât au fost impuse măsuri legislative referitoare la consumul, producerea şi traficarea acestei substanţe.
În aceeaşi perioadă, opiumul a devenit o ameninţare inclusiv pentru populaţia britanică şi a Europei continentale (Lamb, L., 2002, cap. 2). Secolul al XVI-lea a cunoscut o creştere a comerţului cu corăbii (regele Henry XVIII, în 1533, a emis o proclamaţie regală care impunea o amendă tuturor celor care nu cedau o parte din pământul pe care îl deţineau pentru producţia de cânepă necesară marinei), iar comercianţii, pe lângă condimente, fructe, metale şi lemn, aduceau şi droguri, în special haşiş şi opiu, comercianţii portughezi fiind primii care au adus haşiş în Europa. Florile de cânepă erau folosite ca medicament popular în Europa, iar, în 1538, primul botanist britanic, William Turner, a catalogat cânepa ca medicament în lucrarea lui „New Herbal”. În 1783, naturalistul francez Jean-Baptiste de Lamarck a reclasificat canabisul în două specii principale: sativa şi indica. În 1790, canabisul şi derivaţii săi au fost impozitaţi în Marea Britanie, pentru a produce venit şi a plăti, astfel, datoria pe care o avea Compania Indiilor de Est; alcoolul şi tutunul au fost impozitate, de asemenea. A existat o dezbatere referitoare la interzicerea sau nu a haşişului, Ganja şi charas pentru că erau droguri din cânepă indiană. Guvernatorul general a dorit interzicerea tuturor drogurilor, dar britanicii au refuzat, consumul de canabis fiind o sursă bună de mărire a veniturilor.
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
