Obiective
Acest curs se adreseaza studentilor anului al IV-lea de studiu si
abordeaza temele prioritare ale discursului estetic asa cum au fost ele
impuse si analizate de teoreticienii romani si straini. Fara a intra prea
adanc in domeniul esteticilor speciale, ne-am straduit sa-l familiarizam
pe student cu terminologia specifica, cu distinctiile si teoriile estetice mai
cunoscute. Un alt scop este acela de a orienta studentul in domeniul
extrem de vast al filosofiei artei contemporane, tinand cont de
modificarile conceptului de arta, dar si de intruziunea metodelor analitice
in discursul estetic. Nu in ultimul rand, am pus un accent special pe
fenomenul kitsch, fenomen acut, raspunzator de hatisul pseudovalorilor
in care aluneca primejdios omul contemporan.
OBIECTUL PREZUMTIV AL ESTETICII
Dificultatea de a formula o definitie complexa si acceptata
unanim a esteticii rezida in inefabilul obiectului sau. In genere,
estetica este considerata o filosofie sau o stiinta generala care are ca
obiecte frumosul si arta. Arta este domeniul predilect de manifestare a
frumosului, dar ultimele secole inregistreaza deopotriva o estetica a
uratului, ceea ce obliga la departajari aparent curioase. In arta, deci,
nu urmarim totdeauna producerea frumosului, astfel incat insasi
estetica sufera o anume diversificare a obiectelor ei.
In 1750, Baumgarten a formulat si impus termenul de eisthetica
pentru o stiinta a simturilor, nu a intelectului, care s-ar ocupa cu
receptarea sensibila a lumii. Peste un secol, Imm. Kant va vorbi despre
estetica din doua perspective: Critica ratiunii pure in care ramane fidel
traditiei baumgartiene: in estetica transcendentala sunt urmarite premisele
cunoasterii sensibile (simturile sunt cele care ofera materialul pe care-l
10
prelucreaza conceptele), iar in Critica facultatii de judecare estetica este
incercuita ca o filozofie a frumosului sau artei. Este legitima intrebarea:
nu a existat estetica inainte de 1750? Cu siguranta ca ganditorii care au
precedat secolul al XVIII-lea au elaborat teorii care se inscriu in arealul
esteticii, dar din perimetrul filosofiei artei sau al unei stiinte filosofice cu
deschidere catre aceste obiecte (catre frumos si arta). Asadar, inainte de
secolul amintit, fie inregistram fenomenul teoretizarii frumosului si artei in
cadrul unei filosofii individuale (Sf. Augustin analizeaza obiectivitatea
frumosului in contextul mai larg al filosofiei sale crestine, de pilda), fie
decantam asemenea preocupari din canavaua tratatelor care se ocupau de
artele propriu-zise si in care apar idei general-valabile pentru un anumit
domeniu al artei (pictura, sculptura, literatura etc.), fie artistii ne-au transmis
ei insisi, in limbaj filosofic, manifestul lor artistic (nu e vorba numai despre
un Shakespeare in dramaturgia lui, ci si de un Dali in Jurnalul unui geniu
sau despre Brancusi si ideatia sa cu privire la propria creatie etc.).
Cercetarea aspectelor celor mai generale ale artei sau frumosului,
ale destinului creator si ale semnificatiei enorme pe care o capata
procesul creatiei in liminariile existentei umane, determina o raportare
constanta a esteticii la filosofie si intelegerea esteticii ca stiinta
filosofica sau ca disciplina a spiritului. Aceasta raportare s-a facut si se
face fie in cadrul unei filosofii sistematice (Schelling, Spinoza, Kant,
Hegel) unde exista un segment special dedicat artei, fie in cadrul unei
filosofii dispersate, fragmentare (Pascal, Sestov, Cioran) sau aforistice
(Nietzsche) in care estetica este doar implicita, insa cu mari sanse de
evolutie ulterioara. Cronologic, daca in Renastere au fost clasificate
artele frumoase, in secolul al XVIII-lea s-a impus teoretizarea filosofica
asupra naturii si asupra artelor frumoase, pentru ca in secolul
al XIX-lea, mai ales in cultura germana, sa se vorbeasca despre o stiinta
filosofica a esteticii (Lessing, Mendelssohn et al.). In secolul XX, un
secol al diversificarii fara precedent a metodelor in filozofie si stiinte,
estetica isi regandeste obiectele, isi construieste o metodologie proprie
extrem de variata, astfel incat apar discipline de ramura: psihologia
artei, fiziologia artei, fenomenologia artei, sociologia artei etc.
RAPORTUL DINTRE ARTA SI FRUMOS
Antichitatea, prin Platon, propune o tratare diferentiata a
frumosului si artei, chiar daca uneori ele pot interfera neesential.
Analizand opera grecului, vom vedea ca in Hippias Maior si in
Sympozion el analizeaza conceptul filosofic de Frumos, iar in Ion sau
Republica
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.
