I. RAPORTURILE (RELAŢIILE) SINTACTICE
1. DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
Relaţia sintactică reprezintă un factor de coeziune, asigurînd îmbinarea
unităţilor sintactice inferioare în unităţi sintactice superioare, şi anume îmbinarea
părţilor de propoziţie în propoziţie şi a propoziţiilor în frază.
Un enunţ, poate fi structurat în două modalităţi: prin adordonare, care se
realizează între constituenţi cu aceeaşi funcţie sintactică, dependenţi de acelaşi
regent, situaţi în ordine lineară şi prin subordonare, în care constituenţii se dispun
ierarhic, unul dintre ei fiind regent (determinat, supraordonat), iar celălalt,
dependent (determinat, subordonat). Adordonarea se realizează în unităţi sintactice
homofuncţionale, iar subordonata, între unităţi sintactice heterofuncţionale.
Din cele de mai sus, observăm că relaţiile sintactice se pot stabili între unităţi
de aceeaşi importanţă: între două subiecte / propoziţii subiective, între două
atribute / propoziţii atributive etc. sau între unităţi de importanţă inegală: verb –
complement / propoziţie completivă etc.
În orice relaţie sintactică trebuie să participe cel puţin două unităţi sintactice:
două părţi de propoziţie sau două propoziţii. Relaţiile sintactice care implică
prezenţa a numai două unităţi sînt relaţii binare (relaţia dintre subiect şi predicat,
dintre atribut şi numele regent, dintre complement şi verbul regent), iar relaţiile în
cadrul cărora o unitate sintactică implică prezenţa altor două unităţi sînt ternare
(atributul circumstanţial şi predicativul suplimentar reclamă atît un nume, cît şi un
verb). Astfel, relaţia ternară implică doi regenţi şi un determinant.
Relaţiile sintactice se caracterizează prin conţinut şi formă. Conţinutul
relaţiilor sintactice se defineşte: prin poziţia pe care o ocupă unităţile în cadrul
conexiunii (poziţie de egalitate, cînd unităţile sintactice au aceeaşi importanţă sau
de inegalitate, cînd una dintre unităţi are o importanţă mai mare şi este neomisibilă,
cealaltă însă de o importanţă mai mică poate fi omisă); prin funcţia sintactică pe
care o îndeplineşte (în cazul relaţiei de interdependenţă sau de dependenţă).
Forma relaţiilor sintactice se defineşte prin mijloacele de manifestare a acestora
în planul expresiei, mijloace de natură fonetică (pauza şi intonaţia), de natură
morfologică), de natură morfologică (flexiunea) şi de natură sintactică (joncţiunea,
juxtapunerea, topica).
De obicei, o singură relaţie sintactică poate fi redată prin mai multe mijloace
şi, invers, o singură marcă poate să apară la două sau mai multe relaţii. De
exemplu, relaţia de dependenţă unilaterală se realizează prin următoarele mijloace:
a) flexiunea (casa mamei, îi cumpără cărţile etc.)
b) joncţiunea (conjuncţii, cuvinte conjunctive): cartea care mă interesează;
ştiu că pleci
c) juxtapunerea (Ştii multe, eşti deştept)
d) topica (mama dăruieşte feciorului; feciorul dăruieşte mamei)
După cum am menţionat, o singură marcă poate apărea la mai multe relaţii
sintactice. De exemplu, flexiunea poate să apară în cadrul relaţiei de
interdependenţă (copilul citeşte, copiii citesc) şi în cadrul relaţiei de dependenţă
(Eşti nepoata mamei mele, cumpăr cadouri copiilor etc.).
2. TIPOLOGIA RELAŢIILOR SINTACTICE
În ce priveşte numărul de relaţii sintactice, nu există în literatura de
specialitate o unitate de păreri; variind de la unul pînă la şase tipuri. Gramaticile
tradiţionale recunosc existenţa a două tipuri de relaţii sintactice: coordonarea şi
subordonarea. Subordonarea e considerată o relaţie care se stabileşte nu numai
între părţile secundare de propoziţie sau între propoziţiile subordonate şi regenţii
lor, ci şi între subiect şi predicat. Astfel, unii lingvişti sînt tentaţi să creadă că între
subiect şi predicat se stabileşte o relaţie de dependenţă unilaterală1, alţii,
dimpotrivă, stabilesc între subiect şi predicat o relaţie de inerenţă2.
Astfel, s-a ajuns la admiterea a trei tipuri de relaţii: coordonare, subordonare
şi inerenţă sau nondependenţă, dependenţă unilaterală şi dependenţă bilaterală.
1A se vedea: D. D. Draşoveanu, Despre natura raportului dintre subiect şi predicat, 1958,
p. 175-183, care consideră relaţia dintre subiect şi predicat o relaţie de dependenţă unilaterală, în
cadrul căreia predicatul se subordonează subiectului.
Totul despre limba romana
Documentul este oferit gratuit,
trebuie doar să te autentifici in contul tău.