Omiletică

A. OMILETICĂ GENERALĂ

Capitolul 1: GENERALITĂŢI

1.1. Disciplina omileticii: definiţie, scop, necesitatea sa

1.2. Temeiurile propovăduirii creştine în Biserica Ortodoxă

1.3. Calităţile predicatorului: intelectuale, religioase, morale şi fi-zice

Referinţe bibliografice

Aplicaţii

- Obiective educaţionale

La sfârşitul acestui capitol veţi putea să:

- cunoaşteţi specificul omileticii între celelalte discipline teologice;

- cunoaşteţi convingerea necesităţii predicării în Biserica Ortodoxă;

- vă formaţi modelul pentru a fi buni propovăduitori.

- Cuvinte cheie

omilie – cuvântarea preotului către credincioşi în biserică;

omiletică – disciplina care expune sistematic principiile, metodele şi procede-ele după care preotul trebuie să-şi alcătuiască şi să-şi rostescă predicile în faţa credincioşilor.

- Sinteza capitolului

Preotul este continuatorul activităţii învăţătoreşti a Mântuitorului. De aici decurge necesitatea Omileticii ca obiect de studiu, în vederea unei mai bune predicări, care se bazează pe modul cum au comentat cuvântul scripturelnic luminătorii Bisericii. De aceea, preotul trebuie să aibă calităţi intelectuale, care îl ajută să se purifice de neştiinţă şi să cunoască adevărul mântuitor. Dar acestea trebuiesc completate cu calităţile religios-morale, care se obţin prin împlinirea poruncilor, care duce la purificarea de patimi, şi astfel se asigură succesul predicii.

1.1. Definiţia, obiectul, împărţirea şi necesitatea omileticii

Disciplinele care se studiază în învăţământul teologic constituie un tot unitar, fiindcă ele vorbesc despre Dumnezeu, Care este unul singur, şi despre legatura Sa cu omul conceput ca fiinţă unitară alcătuită din trup şi suflet. Din necesităţi practice, didactic-pedagocice, însă, materiile învăţământului teologic s-au împărţit în patru secţii, fiecare secţie având temele sale teologice speciale:

A. Secţia biblică; B. Secţia istorică; C. Secţia sistematică; D. Secţia practică;

1.1.1. Omiletica este un obiect de studiu teologic, care face parte din secţia practică, alături de Catehetică, Liturgică, Pastorală, Drept bisericesc, Cântare bisericească. Ea se ocupă cu învăţătura despre vorbirea bisericească din toate punctele de vedere. Numele său provine de la verbul grecesc care înseamnă: a sta de vorbă cu cineva, a convorbi, a avea relaţii cu cineva, a se întreţine asupra unei teme, a fi printre, a comunica prin. În familia de cuvinte a acestui verb se cuprinde şi substantivul, care înseamnă: mulţime, adunare, reuniune, popor. Acest verb exprimă acţiunea predicatorului de a vorbi cu poporul, în general. El este folosit în Noul Testament de trei ori: Luca XXIV, 14 ( „Vorbeau unul cu altul despre…”); Fapte XX, 11 ( „Vorbind cu ei mult, până în zori ”); Fapte XXIV, 26 ( „Vorbea cu el”).

Omiletica este disciplina Teologiei practice în care se expun sistematic principiile, metodele şi procedeele după care preotul trebuie să-şi alcătuiască şi să-şi rostească predicile în faţa credincioşilor. Omiletica este un studiu teoretic, pentru că ne dă cunoştinţe despre oratoria sacră, sub toate formele ei, dar ne învaţă şi meşteşugul de a transmite cu artă, învăţătura creştină. Începând de la Origen (185-254), cuvântul omilie se foloseşte îndeosebi pentru a desemna o cuvântare bisericească. Ca în toate domeniile, şi aici, practica a precedat istoria, adică în Biserică a existat întâi vorbirea sfântă, practicată de Domnul Hristos, de Apostolii Săi şi după aceea s-au fixat şi s-au sistematizat regulile acestei vorbiri scoase din cele mai distinse cuvântări. Întâi a fost deci, omilia şi apoi a apărut Omiletica.

1.1.2. Obiectul Omileticii este privit din două puncte de vedere: din punct de vedere general şi din punct de vedere special. De aici urmează că Omiletica are două subîmpărţiri: Omiletica generală şi Omiletica specială.

Omiletica generală expune elementele de orientare a predicatorului creştin în această disciplină teologică, cum vom vedea mai jos, strict necesare pentru întocmirea unei predici, de orice gen.

Omiletica specială învaţă pe predicator ce fel de predici să folosească, ţinând seama de împrejurările şi sărbătorile bisericeşti, cum să le alcătuiască şi cum să le rostească în faţa credincioşilor.

Obiectul propriu-zis al Omileticii este arătat în tabla de materii a fiecărui manual de Omiletică: Omiletica generală şi Omiletica specială, cu diviziunile şi subdiviziunile fiecăreia.

Tot în legatură cu obiectul Omileticii, trebuie să luăm în discuţie materia de predicat în tot cursul anului bisericesc. Aceasta este doctrina creştină, ca şi obiectul celorlalte materii de învăţământ religios; dar disciplina omiletică îşi are caracterele sale proprii în tratarea temelor, cu privire la formularea lor, la forma de tratare a lor, la limba folosită, la ţinuta externă a predicatorului etc. În formularea şi tratarea temelor, predicatorul este mai liber decat catehetul, de exemplu, în sensul că poate trece şi la alte materii, spre a-şi lămuri tema. Forma de tratare în predică constă într-o vorbire continuă în faţa ascultătorilor.

Predicatorul foloseşte forma expozitivă şi acromatică, monologică, în tratarea temei ( a asculta), adică el expune tema în faţa credincioşilor, iar aceştia ascultă.

În Catehetică se foloseşte metoda întrebătoare, numită metoda erotemică sau dialogică (a întreba); catehetul întreabă şi ascultătorii răspund. Ca limbă şi ţinută, de exemplu, predicatorul poate şi este obligat să folosească ornamente retorice, stilistice si gesturi potrivite, spre a încânta şi a atrage pe auditori. Celelalte obiecte teologice au mai mult un caracter instructiv, adresându-se cu precădere minţii, pe când Omiletica, fără să ignore acţiunea didactică a predicii, are în vedere şi lucra-rea de mişcare a inimii şi de determinare a voinţei spre practicarea virtuţilor creştine. Majoritatea celorlalte studii teologice au, prin excelenţă, un conţinut teoretic, descriptiv, iar Omiletica are un caracter normativ, practic.

Omiletica se ocupă, deci, cu expunerea învăţăturilor dogmatice, morale şi catehetice creştine, după principiile, metodele si procedeele arătate mai sus. Mântuitorul Hristos, în tot timpul activităţii Sale pe pământ, a dat oamenilor toate aceste învăţături, pe care le aflăm scrise în Noul Testament. Exemplu de învăţătu-ră dogmatică: „Duh este Dumnezeu” (Ioan ΙV, 24); învăţătură morală: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevarat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan XVΙΙ, 3); învăţătură liturgică, despre cult, derivată din învăţătura dogmatică de mai sus (,,Duh este Dumnezeu”): „Şi cei ce I se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan ΙV, 24 ).