Morală

Curs 1 – 27.02.2012

Viata unama si sensul acesteia

Este o discutie foarte inportantă despre ce este viaţa umană şi care este sensul acesteia. Este viața umană una exclusiv asemăntoare cu cea a ființelor de sub demnitatea umană? Există peste 300 de diferenţe somatice între om şi animale, spre deosebire de cele aproximativ 200 de asemănări. Important este să găsim sensul vieţii. Însă acest lucru este dificil de a se realiza într-o societate postmodernă, în interiorul căreia numărul maladiilor neuro-psihice a crescut considerabil.

Efortul Bisericii rămâne unul care tebuie să vizeze sensul omului şi sensul vietii umane, in asa fel incat să îl mulțumescaăpe om, chiar dacă pentru unii acesta ar fi unul indepărtat.

Speranţa într-o perspectivă eshatiologică dată eveniemtelor trăite dă, acordă, un adevărat sens vieţii. Însă dacă avem o viziune fatalistă asupra evenimetelor ultime din viaţa pământească, atunci le împingem foarte departe şi astfel realizăm o ruptură între noi şi acele evenimente.

Existenţă are un sens. Nu există nimic fară sens, de unde rezultă că şi viata are un sens, şi cu atât mai mult şi viaţa umană are unul.

Astfel, pe baza Revalatiei Suparanaturale, Biserica , teologia afirmă existaţa unui sens al vietii uname, care este imparataia lui Dumenzeu. Spre deosebire de acestă persectivă, filosofia caută sensuri, plecând de la nazuinţa firii unama, care caută sensuri, care problematizează, fine cu o nouă perspectivă eliminandu-L pe Dumnezeu din acest process. Însa, în acestă abordare greşete fundamental atunci cand îl omite pe Dumnezeu din acest proces de căutare.

Noica – stheinthard – ex cu îngenunchiatul.

Filosofia caută sens, însă timiditatea ei de a fi deschisă unei perspepetive teologale, este un fapt. Filosofului îi este teamă să nu ajunga un teolog,şi astfel el se indeparteaya de ceea ce o partea a filosofilor antici, a căror gândire ajungea la teologie. Astfel, fie ca ţine cont de perspectiva teologală sau nu, preocuparea pentru sensul vieţii este una reală. Astfel omul, odată ce are conştiinţa de sine se întreabă care este sensul vieţii sale. Plecând de la răspunsurile primite işi orinetează viaţa. Un raspuns adecvat va aduce o serie de satisfacţii, iar unul nesatisfăcător provoacă confuzie, dezordini.

Continua schimbare a concepţiilor filosofice, sociologice, teologie, ale omului contemporan arată existenţa unui răspuns nesatifăctor la această întebare a omului contemporan, dar în egală măsură arată şi nazuinţa acestuia spre a căuta un sens.

Năzuinţa omului de a găsi un sens al vieţii a crescut astăzi, când omul a făcut multe progreseîn diverse domenii. Omul care a progresat în atâtea domenii, adesea dau gres când se pune problema sensului vietii. Creştinul îşi explică acest eşec prin omiterea lui Dumnezeu din procesul de căutare al sensului vieţii. Teologul înţelege acestă dramă a omului modern care a scos din sistemul său de gândire realitatea existentei lui Dumnezeu. Din perspectivă teologică, omul care provine din neant şi este orientat spre Dumnezeu nu îşi poate găsi un sens al vieţii în lumea care si ea vine din neant. Atâta vreme cât se limiteasza la lumea fizică, el este supus necesităţilor fizice ale lumii create, însă atunci când este orientet conştient către Dumnezeu, atunci omul îşi exercită calitatea sa de personă.

Din momeentul in care omul se orienteză în mod consştient spre Dumnezeu se va manifesta ca opersona. Limitare exitenţei omeneşti la dimensiunea ei fizică, ce caratereizează lumea de astăzi nu ne permite să vedem adevaratul sens al vieţii uname. Viaţa fără Dumnezeu este una prozaică. Viaţa dusă departe de Creatorul ei devine un sistem biologic al cărui scop este autonegare sa, si acesta pentru ca viaţă umană nu se confundă cu supravieţuirea materială Existenţa fără sens nu este viaţă unamă, iar efortul de conservare al indivitului în existenţa sa exclusiv biologică nu înseamnă a avea sens.

Situaţia omului modern este situaţia în care a fost adusă lumea însăşi, dominate de raţionalism şi iluminism. Odată cu ilumiismul a început acest proces în care valorile creştine au început să fie uitate, iar interesul omului modern indepartându-se de religie şi orientându-se spre ceea ce consideră el că este religios.

În felul acesta s-a creat un amestec paradoxal de raţionalism şi misticism oriental cunoscut ca new age, care nu este altceva decât exspresia crezie în căutarea scopului vieţii dar şi a refuzului de a accepta mesajul Bisericii.

Curs 2 – 05-03.2012

Potrivit gândirii creştine, toate lucrurile din Univers au sens, inclusiv omul; însă datorită schimbării produse în mentatulul omului epocii industriale, constatăm creşterea procentului celor care cred că existenţa nu are sens. Apare, în acest context, o stare de spirit specifică acestei percepţii. Societatea contemporană propune sensuri foarte concrete. Între acestea putem lua în calacul satisfacţia imediată. Acesta a devenit sens pentru cei mai multi dintre contemporanii noştrii. Mulţimea produselor prefabricate, abundenţa serviciilor, provocarea sistematică a necestăţilor inutile şi a pornirilor instictuale, promovarea unor modele false şi a unor idealuri false, duc spre consolidarea ideii că scopul vieţii nu este altul, decât acela de a iţi trăi viaţa aici şi acum, într-o manieră intensă. Intensitatea acestei trăiri se axează pe manifestările bilogice ale vieţii. Din acest motiv omul contemporan ajunge să spună, nu am trăit degeaba”.

Maxima trieşte-ţi viaţa prmieşte valuare de poruncă în sociateatea de consum. Într-o asemenea societate, care are ca scop staisfacţia individuală, factorul principal de unire a memberilor ei, nu este unul pozitiv şi cu perspectivă, ci presupune satisfactia imediată, idividuală şi de grup dar şi teama.

Trăim în situaţii în care teama comună, care uneori îmbracă forme de compasiune este cea care îi adună pe oameni încât acestia să nu mai ştie ce înseamnă compasiune socială. Acesta deoarece satifacţiile care sunt oferite de societatea contemporană, ne fac să pierdem perspectiva sensului profund al propriei noastre istorii. Odată cu Revelaţia Suprenaturală, omenirea cunoaşte o altă pespectivă a istoriei, diferită de existanţa sa de dinaintea acestui moment. Creştinismul vine cu o idee originală cu privire la istorie care nu dă omului posibilitatea de a dispera. Acestă viziune se concretizează sub 3 aspete: