Misiunea Bisericii

In Simbolul de Credinta noi marturisim "una sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica". Apostolicitatea include apostolatul sau misiunea ca dimensiune a fiintei Bisericii insesi. Biserica este misionara in virtutea apostolicitatii ei. Mantuitorul Iisus Hristos a venit in lume pentru a marturisi si a ne face partasi la viata si iubirea lui Dumnezeu. Afirmatia ca Biserica este misionara nu reprezinta o chestiune secundara. Misiunea Bisericii decurge din insasi natura ei. Din ziua Cincizecimii, marturia credintei face parte chiar din esenta vietii crestine. De aceea trebuie subliniat cat de mul era orientata la inceput Biserica spre marturie si propovaduire. Numai aceasta poate explica raspandirea fulgeratoare a crestinismului in primele secole, cand nu exista nici o structura sau societate misionara.

1Mult timp notiunea de misiune a fost conceputa ca extindere a religiei crestine in vederea plantarii de Biserici in spatii necrestine. In Apus, originea acestui sens urca pana la Ignatiu de Loyola care, in Regula fundamentala a Societatii lui Iisus, cerea papei Paul al II-lea sa trimita in misiune aproape de turci preoti care s-ar pune la dispozitia lui. Mai inainte, 2in teologia apuseana termenul de misiune (de la mitto, -ere) era intrebuintat pentru a exprima relatiile personale din sanul Sfintei Treimi1.

In fapt, practica istorica a multor Biserici crestine apusene s-a inspirat mai degraba din formula mateiana: "Mergand invatati toate neamurile " (Mt. 28, 19). Aceasta porunca misionara a putut fi interpretata in sensul unei misiuni de conquista si de dominare, exprimata in categorii eclesiale si culturale, uitandu-se ca misiunea crestina este in mod esential slujire si marturie a iubirii lui Dumnezeu2 Care " L-a trimis in lume pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut, pentru ca noi sa viem printr'Insul " (1 In. 4, 9).

Din aceste motive, teologia ortodoxa a folosit cu precautie si chiar cu suspiciune terminologia misionara care s-a impus in crestinismul occidental, in secolele trecute. Ca termen tehnic, cuvantul << misiune >> a fost folosit din secolul al VII-lea, fiind rezervat actiunii incredintate specialistilor, trimisi de catre Biserica de la centru, pentru a propaga Evanghelia in teritorii necrestine, numite << spatii de misiune >>. Favorizata de catre marile descoperiri geografice, << misiunea >> a devenit usor o << expeditie misionara >>, in slujba careia s-au organizat ordine religioase, congregatii si societati misionare, seminarii si institutiii misiologice, comisii pentru necrestini si disidenti, enciclici si predici de evanghelizare. << Misiune >> presupunea nu numai un teritoriu de increstinat, ci si transmiterea unei culturi straine, care era impusa indigenilor odata cu propovaduirea Evangheliei. Din acest punct de vedere, Biserica apuseana sta sub acuzatia ca a promovat o intreaga ideologie culturala si sociologica in jurul ideii ide misiune, care a fost insotita adesea de colonizare, de latinizare, de imperialism cultural, social si economic.

De aceea, in experienta istorica a multor Biserici Ortodoxe, termenul de << misiune >> a fost asociat cu ideea de prozelitism si uniatism, evocand efortul intreprins de misionarii catolici si protestanti, in diferite epoci si in variate moduri, de a converti credinciosii ortodocsi, socotiti fie disidenti, din partea catolica, fie adepti ai unui crestinism ritualist, din partea confesiunilor iesite din Reforma. Deoarece un spatiu ortodox nu poate fi obiectul << misiunii >> catolice sau protestante, actiunile prozelitiste nu numai ca sunt o contradictie eclesiologica, dar sunt si o sursa de tensiune sociala si politica, mai ales datorita faptului ca vocatia unei Biserici Ortodoxe locale este strans legata de existenta unei natiuni particulare sau a unui grup etnic. Exista in calendarul ortodox un mare numar de martiri si marturisitori, victime ale agesivitatii si ostilitatilor confesionale, care au luat fie forma uniatismului, fie cea a prozelitismului3.

Teologul protestant Karl Barth se intreba in 1932 daca motivele misionare evocate mult timp in Biserica apuseana nu constituiau o autojustificare a misiunii mai mult arbitrara decat o urmare a voii lui Dumnezeu. El sugera de aceea sa se infatiseze misiunea din nou din perspectiva teologica a trimiterii Fiului si Duhului Sfant in lume4.

De la Conferinta misionara mondiala de la Willingen din 1952, la care s-a afirmat ca misiunea decurge din natura insasi a lui Dumnezeu, notiunea de missio Dei a primit din ce in ce mai multa importanta in misiologie. Doctrina clasica missio Dei, ca trimitere a Fiului si a Duhului Sfant a fost extinsa in sensul trimiterii Bisericii in lume de catre Tatal, Fiul si Duhul Sfant5. De la Willingen, ansamblul confesiunilor crestine au adoptat acest punct de vedere in teologia misionara. Decretul Conciliului II Vatican despre misiune, Ad gentes, a definit la randul sau misiunea ca << manifestare a planului lui Dumnezeu, aratarea si realizarea lui in lume si in istoria ei >>, afirmand ca << Biserica, in pelerinajul ei terestru, este misionara prin natura, pentru ca nu are alta origine decat misiunea Fiului, misiunea Duhului Sfant, dupa planul lui Dumnezeu Tatal >> (AG, 2) 6.

O clarificare a notiunilor misiologice a fost posibila datorita unei mutatii radicale in istoria misiunilor, care s-a exprimat, pe plan institutional, prin includerea Consiliului International al Misiunilor in structura consiliului Ecumenic al Bisericilor, la New Delhi, in 1961.

In prezent, terminologia misionara este definita in texte cu caracter ecumenic. Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor a aprobat si recomandat, in 1982, Bisericlor membre documentul : Misiune si Evanghelizare. O declaratie ecumenica, document care rezuma convergentele ecumenice in teologia misionara de azi.