Dogmatică

Capitolul I

CĂILE DE TRANSMITERE A REVELAŢIE SUPRANATURALE

SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI SFÂNTA TRADIŢIE

Revelaţia s-a păstrat şi s-a transmis de-a lungul vremii, în întreaga perioadă a Vechiului Testament, a Noului Testament şi până în zilele noastre şi se va păstra până la sfârşitul veacurilor, păstrătoarea şi transmiţătoarea ei fiind Biserica.

Revelaţia s-a încheiat odată cu ultima scriere a Noului Testament (în jurul anului 100 după Hristos) dar de atunci ea s-a păstrat şi s-a transmis până azi şi se va păstra până la sfârşitul veacurilor.

Cele două căi de transmitere sunt:

1. Sfânta Scriptură;

2. Sfânta Tradiţie.

Sfânta Scriptură sau Biblia, este o colecţie de cărţi sfinte scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni aleşi, sub inspiraţia Duhului Sfânt. Cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi păstrate şi transmise credincioşilor în scopul mântuirii.

Sfânta Scriptură se compune din două părţi:

1. Vechiul Testament;

2. Noul Testament.

Vechiul Testament ne înfăţişează istoria revelaţiei de la Adam până la Hristos, şi cuprinde 39 de cărţi canonice (inspirate) şi 13 cărţi neinspirate, dar bune de citit, fiind ziditoare de suflet.

Noul Testament cuprinde 27 de cărţi, toate canonice şi inspirate.

Ambele Testamente sunt normative pentru credinţă şi purtare, dar cea mai mare valoare o are Noul Testament, deoarece el cuprinde descoperirea dumnezeiască făcută de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sfinţii Apostoli.

Valoarea Vechiului Testament a fost recunoscută chiar de Mântuitor, referindu-se adeseori la profeţiile despre Sine „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii” (Matei 5. 17).

Inspiraţia Sfintei Scripturi

Sfânta Scriptură, în întregimea ei, e o operă inspirată de Duhul Sfânt, adică a fost scrisă după porunca lui Dumnezeu: „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis…” (Ieremia 2. 1), iar Isaia zice „Şi a zis Domnul către mine: Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove omeneşti…” (Isaia 8. 1); sau, în Noul Testament „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare şi spre îndreptare, spre povăţuire întru dreptate” (II Timotei 3. 16).

Sfânta Biserică a stabilit canonul cărţilor inspirate din primele decenii de existenţă.

Ce se înţelege prin inspiraţie ? Inspiraţia este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează mintea acestuia spre a cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul scrisului.

Deci nu e vorba de o inspiraţie verbală, în sensul unei dictări cuvânt cu cuvânt, ci numai conţinutul de idei al Revelaţiei. Dovadă : modul deosebit şi stilul specific fiecărui autor.

Inspiraţia e deci rezultatul conlucrării dintre factorul divin şi cel uman.

Lectura şi tâlcuirea Sfintei Scripturi

Biserica Ortodoxă recomandă credincioşilor săi citirea Sfintei Scripturi, dar nu îngăduie fiecăruia să o tâlcuiască după mintea şi priceperea sa. Chiar în cuprinsul ei găsim menţiuni clare în această privinţă.

Astfel, Sf. Apostol Petru spune despre unele scrieri ale Sf. Pavel că: „În ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc” (II Petru 3. 16) ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor pierzanie.

De asemenea, Filip la întrebat pe famenul etiopian, care citea din Isaia „Oare înţelegi cele ce citeşti ?”. Iar acela i-a răspuns: „Cum voi înţelege de nu mă va povăţui cineva ?” (Fapte 8. 27-31).

Aşadar, credincioşii care citesc Sfânta Scriptură trebuie să se menţină pe linia tâlcuirii pe care le-o dă Biserica.

Sfânta Tradiţie - este al doilea izvor al Revelaţiei. Cuvântul „tradiţie” înseamnă predare, transmitere sau predanie. În sens teologic, prin Tradiţie se înţelege totalitatea adevărurilor care nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sf. Apostoli, fiind ulterior consemnate şi păstrate de Sf. Biserică până în zilele noastre.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

Pentru a înţelege importanţa Sfintei Tradiţii, e necesar a se face unele precizări:

- Modul de propovăduire al Mântuitorului şi al Sf. Apostoli a fost predica orală, deci transmitere a învăţăturii prin viu grai. Mântuitorul Iisus Hristos n-a scris nimic şi de asemenea şi cei mai mulţi dintre Sf. Apostoli;

- În ceea ce priveşte scrierile ce formează Noul Testament, ele au fost scrise mai mult ocazional, spre a răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate;

- Scrierile Noului Testament nu sunt tratate de teologie şi nici n-au fost scrise pentru a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduite de Mântuitorul şi Sf. Apostoli. În acest sens Sf. Evanghelist Ioan afirmă: „Sunt încă şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, ni se pare că nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21. 25);

- Sf. Apostoli au fost trimişi de Mântuitorul să propovăduiască prin viu grai: „Mergând, învăţaţi toate neamurile... învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28. 19-20);