Psihoterapie

CURS 1 - Psihoterapia copilului: Specific, obiective, faze

Psihoterapia copilului s-a dezvoltat iniţial ca ramură a psihoterapiei adultului ,însa a cunoscut o serie de delimitări datorate cunoaşterii mai profunde a dinamicii dezvoltării personalitaţii.

Carl Rogers vorbea de funcţia sanogenetica ce exista în fiecare persoană şi care aşteaptă ,în cazul celor cu tulburari psihice, să fie reactivată şi explicându-se astfel, faptul că accesul la această funcţie poate fi mai uşor în cazul copiilor decât la adult şi pentru că rezistenţele şi mecanismele lor de apărare nu sunt foarte puternice.

În psihoterapia experienţiala, care ocupă o arie extrem de largă în asistarea copilului şi a familiei sale, scopul final este de a-l ajuta pe copil să fie conştient de sine şi de existenţa sa în lume, urmărindu-se deblocarea procesului de evoluţie normală, ajutând copilul să intre în contact cu nevoile sale neconştientizate, realizarea unei mai bune acceptări de sine ca persoană şi în relaţie cu lumea.

Psihoterapia va avea astfel un efect pozitiv asupra comportamentului etic al copilului, responsabilităţii şi a filosofiei lui de viaţa, considerându-se în acest sens, că în baza conştientizării, autoacceptării şi a dreptului de a fi aşa cum eşti, organismul poate creşte, însă intervenţia forţată împiedică acest proces.

Psihoterapia îi ajută pe copiii cu tulburări emoţionale, de comportament şi adaptare să işi înţeleagă sentimentele şi problemele, să îşi rezolve conflictele cu alţi oameni, să încerce noi soluţii la problemele vechi, în timp ce, treaba terapeutului este sa-i ajute pe copii să vadă lumea din jurul lor aşa cum este ea în realitate. Se doreşte ca ei să ştie că au posibilitatea să facă alegeri în viaţa lor şi unele alegeri sunt imposibil de făcut.

De aceea este foarte important ca terapeutul să creeze o relaţie calda şi de incredere cu copilul astfel încât acesta să se simtă în siguranţă pentru a alege alternative în modul lui de a gândi şi acţiona.

Terapeutul trebuie să fie familiarizat cu tipurile de dificultăţi de învăţare care afectează copilul,cauzate adesea de factori emoţionali.El trebuie să cunoască lucrul cu dinamica sistemului familial şi să aibă în atenţie mediul care îl influenţează pe copil -casa, şcoala etc., iar atunci când este cazul, să se intervină în modificarea mediului în care trăieşte copilul. In acest sens, psihoterapia este combinată atât cu metode educaţionale cât şi cu tehnici comportamentale.

Pentru a reuşi o relaţie bună cu copilul, terapeutul are nevoie să aibă simţul umorului şi să permită copilului jucăuş şi expresiv din el să se manifeste liber. Este important ca el să creadă în mod ferm că fiecare copil este unicat, o persoană valoroasă. Tratamentul copilului porneşte de le nevoile sale specifice, de la problemele sale emoţionale şi situaţiile obiective în care se află.

Obiectivele procesului terapeutic

Tratamentul fiecarui copil este unic şi diferit, motiv pentru care procesul terapeutic trebuie să fie un proces foarte flexibil, şi totuşi el urmăreşte o progresie, care are un început, un mijloc şi un sfârşit; terapetul fiind conştient de această etapizare şi de structura pe care o impune terapiei ce trebuie tratată într-o anumită ordine.

Toate aceste stadii au ţeluri comune:

-reducerea problemelor emoţionale sau de comportament ale copilului;

-îmbunătăţirea adaptării la şcoală, în familie sau cu egalii;

-îmbunătăţirea stimei de sine.

Fazele procesului terapeutic

1. Scopul primei faze constă în stabilirea alianţei terapeutice într-un mediu securizant care-i permite copilului să se dezvăluie pe sine. De aceea trebuie să fie o experienţă plăcută pentru copil, pentru ca el să-şi dorească să revină la cabinet.

Prima întâlnire este momentul stabilirii unei relaţii de încredere cu copilul, este momentul când i se explică copillui confidenţialitatea şi este informat despre ceea ce presupune relaţia terapeutică. Această confidenţialitate prezintă doua consecinţe importante: în primul rând, copilul simte că primeşte un respect special şi se va raporta pozitiv la terapie şi, în al doilea rând, copilul va avea libertatea de a fi deschis cu terapeutul său.

În general, prima sesiune este un moment în care terapeutul încearcă să promoveze stima de sine a copilului şi valorizarea propriei persoane şi astfel, copilul este lăsat să vorbească despre lucrurile de fiecare zi sau despre orice altceva vrea el, pentru că aceasta îi va permite să se simtă mai liniştit. Cei mai mulţi terapeuţi afirmă că este necesar ca atunci când familia vorbeşte despre copil, el trebuie să fie de faţă, chiar dacă nu-şi spune şi el punctul de vedere; astfel copilul este împiedicat să fantazeze, să se îngrijoreze cu privire la presupusele lucruri rele ce se spun despre el. Terapeutul nu trebuie să-i vorbească copilului "de sus", să-l neglijeze sau să-l trateze ca pe un obiect despre care se discută.

Primele sesiuni au şi o valoare diagnostică, în sensul că se strâng informaţii din mai multe surse (copil, familie, şcoală etc.), apoi se formulează ipotezele şi obiectivele terapeutice. O sursă importantă de informaţii este observarea relaţiilor dintre părinţi şi copii (şi fraţi eventual) în timp ce ei sunt la cabinet; primul lucru de observat fiind proximitatea fizică-adică părinţii şi copilul stau împreună sau separaţi? Dacă stau împreună, se afla în contact fizic şi aparent dependent, legaţi unii de alţii? Dacă stau despărţiţi, indică aceasta o lipsă a contactului emoţional sau o independenţa sănătoasă? Apoi se observă dacă copilul se mişca liber prin cameră sau parintele îi controlează comportamentul. Ce reacţie au părinţii la comportamentul copilului lor? Cere acesta aprobare când vorbeşte? Vorbeşte liber sau este blocat de prezenţa părinţilor?

Plecând de la aceste informaţii, terapeutul formulează ipoteze cu privire la :

- măsurile educative pe care părinţii le aplică copilului;

- alianţele şi conflictele intrafamiliale;

- comunicările perturbatoare şi dublele mesaje.

Chiar în prima sesiune terapeutul este interesat de motivele pentru care este adus copilul la cabinet. Cei mai mulţi se îndreaptă spre cabinetul de psihoterapie atunci când situaţia începe să fie dificilă, uneori chiar insuportabilă, atât pentru copil cât şi pentru părinţi, dar cu toate că părinţii nu sunt direct afectaţi de comportamentul copilului ei trăiesc disconfort, anxietate sau simt că trebuie să facă ceva în această privintă. Uneori părinţii işi aduc copii la terapie pentru că aceştia au suferit incidente traumatice (abuz, molestare, accident, moartea sau îmbolnăvirea cuiva drag) şi doresc să fie siguri că sentimentele traite de copil nu-l vor coplesi si nu vor avea efecte negative pe termen lung; alteori, şcoala sau medicul îi îndrumă pe părinţi spre psihoterapie.

Din evaluarea psihologică, anamneza, interviul preliminar cu parinţii şi cu copilul, terapeutul clarifică 3 tipuri de obiective terapeutice :

-din pespectiva părinţilor;

-din perspectiva copilului;

-din perspectiva terapeutului.

2. A doua fază a procesului psihoterapeutic centrat pe copil - este formată din sesiunile de mijloc ale procesului terapeutic, fiecare având un focus diferit. Este etapa activă, lucrativă, facilitatoare de schimbare, şi se concentrează pe problemele personale, pe problemele de zi cu zi; practic este momentul în care are loc cea mai mare parte a muncii terapeutice.

Copiii au adesea blocaje în comunicarea verbală, se simt stingheriţi sau opun rezistenţă în a-şi exprima direct trăirile interioare sau nu le conştientizeaza dar, prin folosirea unor tehnici expresive ce incurajeaza proiecţia, aceste blocaje sunt eliminate şi copiii işi pot dezvălui direct sau simbolic sentimentele, trăirile şi credinţele, într-un mod deschis, fapt ce duce la integrarea personalităţii. Ceea ce copilul exprimă prin desen, modelaj, povestiri, arată fanteziile proprii, nevoile, anxietăţile, fricile, frustrările, impulsurile, dorinţele etc.

Adesea, PROIECŢIA va fi singura cale prin care copilul vorbeşte despre el. De exemplu, el poate spune prin intermediul unei marionete lucruri pe care nu le va spune niciodată direct; tehnica utilizării marionetelor sau a păpuşilor usurând medierea procesului de explorare şi analiza terapeutică. De asemenea, şi jocul prin dramatizare şi improvizaţie narativă, prin metaforă şi simbol oferă, pas cu pas, baza proiectivă de explorare şi de exprimare, iar în timp provoacă schimbări în înţelegere şi comportament.

Tehnicile expresive stimulează creativitatea copilului, iar creativitatea umană este limbajul primar pentru realizarea insight-ului şi vindecării. Ele sunt numeroase, dar nu trebuie utilizate ca nişte reţete, nu trebuie privite ca un scop în sine. De aceea, terapeutul păstrează întotdeauna în minte că fiecare copil este o persoană unică, tehnica fiind doar un catalizator al procesului terapeutic. Copilul direcţionează cum să se lucreze cu el şi orientează spre ceea ce el are nevoie, secretul terapeutului constând în a fi receptiv şi deschis, gata să-i primească mesajul şi să-i permită să-l transmită.

Este important pentru copil să simtă că terapeutul este o persoană puternică pe care se poate baza. Prin faptul că terapeutul îl înţelege,îl acceptă şi este sincer cu el, copilul învaţă să se autoaccepte, să se conştientizeze şi astfel să crească şi să se dezvolte emoţional. Un bun terapeut asistă şi acompaniază copilul în procesul evoluţiei sale.

Andrei Saguna - Constant