Psihologia Vârstelor

INTRODUCERE

Există mai multe discipline care sunt corelate cu psihologia vârstelor şi care încearcă să explice modificările comportamentale şi atitudinale în legătură cu evoluţia în vârstă:

- zoopsihologia – studiază evoluţia şi – comparativ – comportamentul animalelor şi oferă suficient de multe date pentru înţelegerea psihismului uman;

- psihologia copilului – preocupată de debutul vieţii psihice umane şi de evoluţia ei până la încheierea ciclului copilăriei;

- psihologia adolescenţei – se ocupă cu dezvoltarea psihică şi modificările apărute în perioada de după copilărie până în pragul tinereţii;

- psihologia adultului – a apărut ca cercetare sistemică mai recent decât celelalte discipline;

- psihologia senectuţii – a apărut din necesitatea de creştere a longevităţii, precum şi de găsire a unor căi de inserţie activă a bătrânilor în viaţa comunităţii;

- psihologia genetică – este o disciplină centrată pe aspectele evolutive ale vieţii umane.

Ca definiţie a psihologiei vârstelor, putem afirma că este disciplina ce studiază condiţiile şi legile apariţiei, evoluţiei, maturizării şi schimbării vieţii psihice umane, de-a lungul vieţii.

Psihologia vârstelor nu are ca scop numai însumarea datelor oferite de celelalte discipline, ci ea realizează o viziune complexă asupra vieţii psihice. Această viziune se realizează cu:

- o componentă genetică (apariţia şi dezvoltarea funcţiilor, proceselor şi structurilor psihice),

- o componentă funcţională (dezvăluie semnificaţiile adaptative ale diverselor dimensiuni ale sistemului psihic) şi

- o componentă diferenţială (surprinde specificul diverselor stadii de evoluţie şi în acelaşi timp multiplele variaţii care apar în cursul aceleiaşi etape).

Factorii fundamentali, determinativi ai dezvoltării psihice umane sunt: ereditatea, mediul şi educaţia.

• Ereditatea se defineşte ca proprietate a organismelor vii de a transmite urmaşilor însuşirile şi caracterele pe care le-au dobândit sau le-au consolidat în cursul evoluţiei. Ereditatea este foarte importantă în explicarea devenirii fizice şi psihice umane, pentru că premisele ereditare în procesul de construcţie psihică a omului sunt determinative pentru evoluţia sa.

Se poate vorbi despre o ereditate psihologică? Răspunsul este afirmativ, deşi nu s-a putut delimita ponderea implicării geneticii în personalitate.

Aportul premiselor ereditare diferă în funcţie de câteva caracteristici:

1. natura proceselor psihice; procesele psihice relativ comune cu ale animalelor sunt mai mult impregnate de ereditate.

2. gradul de complexitate a proceselor psihice. De exemplu, percepţiile spontane sunt mai mult legate de mecanismele înnăscute decât alte funcţii psihice.

3. etapele mai timpurii ale ontogenezei se caracterizează printr-o mai mare participare a mecanismelor ereditare.

4. specificul unor componente psihice care au o puternică bază nativă (aptitudinile), are o mai mare încărcătură ereditară.

Aşadar, ereditatea este considerată un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea psihică umană. Rolul acesteia se referă în special la particularităţile primare, precum şi la cele excepţionale ale creierului uman, pe când conţinutul informaţional şi relaţional adaptativ nu poate izvorî numai din structurile înnăscute, ci implică obligatoriu interacţiunea cu ambianţa.

• Mediul – Există numeroase studii care demonstrează valoarea acestui factor:

o studii referitoare la corelaţia dintre nivelul de inteligenţă al copiilor şi calitatea mediului familial,

o studiile gemenilor monozigoţi, crescuţi în medii socio-culturale diferite,

o studiile asupra evoluţiei personalităţilor unor comunităţi în corelaţie cu avansul socio-economic şi cultural al comunităţii respective, precum şi

o studiile asupra copiilor crescuţi în comunităţi animale.

Influenţele exercitate de mediu se pot grupa în mai multe categorii:

- influenţe ale mediului natural

- influenţe ale mediului socio-economic

- influenţe socio-profesionale, reprezentate de statutele şi rolurile profesionale ale celor din jur

- influenţe socio-culturale, ce cuprind mijloacele de instruire şi educare, precum şi accesul la cultură

- influenţe socio-afective, constând în frecvenţa şi natura contactelor cu cei din jur, precum şi atmosfera şi climatul general socio-afectiv ce provoacă şi întreţine trăiri emoţionale de o anumită calitate.

Primul mediu care îşi exercită rolul formativ asupra omului este mediul familial, urmat de cel şcolar, cu treptele corespunzătoare. Mai târziu, intervin mediul profesional, rezidenţial şi submediile (mediile particulare pe care le frecventează fiecare individ).

Mediul poate avea influenţe pozitive sau negative. Atunci când influenţele negative le depăşesc pe cele pozitive, apar perturbări grave ale adaptării individului şi în cele din urmă ale dezvoltării sale psihice normale.

Rolul mediului în dezvoltarea psihică umană constă în:

- este primul mare transformator care acţionează asupra fondului ereditar şi dă conţinut socio-uman vieţii psihice a individului;

- este factor de socializare, punând la dispoziţia fiinţei umane o gamă largă de modele de acţiune şi comunicare;

- are funcţie de enculturare (integrare a normelor şi valorilor culturale), pentru că participă la formarea acelor capacităţi psihice care permit accesul la cultura materială şi spirituală a societăţii;

- dă semnificaţie comportamentului individului şi îl stimulează să acceadă la dezvoltarea de tip uman;

- generează şi întreţine valori şi criterii de performanţă ce contribuie la formarea dimensiunilor orientative fundamentale ale personalităţii;

- oferă cadrul de manifestare şi de stimulare a celei mai semnificative manifestări a fiinţei umane – creativitatea.

• Educaţia este factorul implicat cu necesitate în dezvoltarea psihică optimă a omului. Poate fi definită ca ansamblul de acţiuni şi activităţi care integrează subiectul ca factor activ şi care se desfăşoară sistematic, unitar, organizat, având un conţinut definit de către societate, uzând de metode şi mijloace specifice, adecvate şi fiind condusă de factori specializaţi.

Rolurile îndeplinite de educaţie sunt:

- dă conţinut vieţii psihice;

- dezvoltă optim toate disponibilităţile ereditare şi construieşte dimensiunile personalităţii;

- preia şi direcţionează dezvoltarea convergent cu scopurile şi influenţele mediului

- într-o anumită măsură, accelerează chiar dezvoltarea psihică;

- rolul determinant al educaţiei este legat de calitatea ei şi de interacţiunile cu ceilalţi doi factori.

STADIILE ŞI CICLURILE DEZVOLTĂRII PSIHICE UMANE

Stadiul de dezvoltare psihică se defineşte ca fiind delimitarea în timp a apariţiei şi consolidării unor particularităţi şi a unui nivel de organizare a capacităţilor intelectuale, afective, volitive şi a întregii personalităţi.

UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE