Psihologia vârstelor

CONCEPTUL DE DEZVOLTARE

Psihologia dezvoltării a apărut recent ca o ramură separată a psihologiei generale. La fel ca şi despre psihologia însăşi, se poate spune că ea are o istorie lungă dar un trecut scurt. Psihologia generală a apărut în Germania sfârşitului secolului XIX, având drept scop studiul comportamentul normal - în principal al adulţilor -descoperind ce procese mintale însoţesc sau determină comportamentul.

În decursul primelor decenii ale secolului nostru, psihologia şi-a lărgit scopurile, metodele şi tehnicile. Pe măsură ce psihologii au început să investigheze alte aspecte ale comportamentului uman şi animal, cantitatea şi diversitatea informaţiilor a crescut, împreună cu dezvoltarea unor noi metode de cercetare. Specializarea a devenit inevitabilă iar câmpul psihologiei a fost finalmente divizat în diverse ramuri. Unele dintre primele care s-au separat au fost psihofiziologia, psihologia clinică, psihologia experimentală, psihologia socială, şi psihologia copilului. Altele sunt mai recente.

Psihologia dezvoltării îşi are originea în domeniul psihologiei copilului, incluzând însă materiale şi din alte ramuri.

Pe măsură ce informaţiile despre dezvoltarea copiilor s-au adunat, alţi cercetători s-au interesat de anii târzii ai vieţii. Descoperirea faptului că dezvoltarea continuă şi după 18-21 de ani, precum şi creşterea populaţiei de peste 65 de ani a dus la crearea unor centre pentru studiul efectelor îmbătrânirii şi a problemelor de dezvoltare întâlnite de bătrâni. Astfel, Bernice Neugarten a condus un studiu pe adulţi vârstnici, studiu care a urrnărit peste 2000 de adulţi începând din anii 1950. Cercetarea ei a ajutat la detronarea stereotipului bătrânului nefericit care îşi aşteaptă moartea într-un balansoar.

Astăzi, psihologia dezvoltării seamănă foarte mult cu psihologia generală anterior separării în ramuri. Ea acoperă aspecte motivaţionale, intelectuale şi neuropsihologice, folosind metode variate pentru a le studia.

Au apărut noi domenii ale cunoaşterii, dând o nouă imagine psihologiei dezvoltării şi lărgindu-i baza. În ultimii ani a avut loc o anumită schimbare de optică. Astfel accentul nu mai este pus pe ceea ce fac oamenii la o anumită vârstă ci mai mult pe modul în care circumstanţele afectează ceea ce ei fac şi ce fel de ordine urmează dezvoltarea. Odată cu acestea a apărut un interes mai mare privind aspectele intelectuale ale dezvoltării şi o mai mare valorizare a diferenţelor între indivizi.

STUDIUL PSIHOLOGIEI DEZVOLTARE

Psihologia dezvoltării urmăreşte să descrie şi să explice multidisciplinar modul în care variază comportamentul uman de-a lungul existenţei şi primul pas în acest sens trebuie să fie constituit de o descriere precisă şi detaliată a acestor schimbări. Al doilea pas (sau serie de paşi) se referă la explicarea schimbărilor observate.

Un comportament este un act observabil care poate fi descris şi măsurat în mod fidel. Fidelitatea se referă la faptul că doi sau mai mulţi cercetători puşi în faţa aceleiaşi situaţii ajung la acelaşi rezultat. Comportamentele pot fi măsurate în mai multe moduri, unele prin simpla observare iar altele prin metode foarte diverse cum ar fi înregistrarea bătăilor inimii, chestionare, sau înregistrări video ale interacţiunilor copiilor. Psihologia dezvoltării nu alege la întâmplare comportamentele pe care le observă şi nici nu încearcă să observe toate comportamentele umane posibile întrucât aceasta ar fi o sarcină imposibilă. Ea îşi alege pentru studiu acele comportamente care au o importanţă teoretică sau practică.

Utilitatea teoriilor

Pentru a explica de ce şi cum se produc comportamentele, psihologii au elaborat seturi de afirmaţii legate între ele din punct de vedere logic numite teorii. O afirmaţie teoretică este de obicei abstractă şi nu se referă direct la fapte observabile. De exemplu, teoria dezvoltării psihosociale a lui Erik Erikson (1963) afirmă că la vârsta de circa 2 - 4 ani copilul trebuie să-şi dezvolte autonomia, o stare de auto-control şi auto-determinare. Autonomia nu poate fi observată în mod direct, dar dacă Erikson are dreptate în legătură cu nevoia copilului de a-şi conduce propriul comportament, ar trebui să putem observa dovezi comportamentale ca de exemplu răspunsul "Nu" dat la cererile părinţilor la circa 2 ani, răspunsul verbal "fac eu" la ofertele de ajutor, şi aşa mai departe. Afirmaţia teoretică a lui Erikson despre autonomie prezice astfel de comportamente.

Teoriile trebuie să conducă la ipoteze verificabile referitoare la comportamentul observabil. Dacă afirmaţiile unei teorii prezic o mare parte din comportamentul uman, atunci putem spune că această teorie reprezintă o explicaţie utilă a dezvoltării umane. Până acum însă, nici o teorie nu a explicat satisfăcător toate aspectele dezvoltării umane. Mai mult chiar, teoriile au tendinţa de a fi restrânse la anumite segmente ale dezvoltării, cum ar fi comportamentul social, dezvoltarea intelectuală sau achiziţia limbajului.

La fel ca şi restul psihologiei, psihologia dezvoltării utilizează metode şi procedee ştiinţifice pentru a studia comportamentul uman. Cercetătorii pun accentul pe verificarea ipotezelor derivate din teorii, folosind metode care să poată fi descrise astfel încât alţi cercetători să le poată utiliza. Dacă studiile sunt utile, ele trebuie să conducă la rezultate pe care alţii le pot repeta sau confirma. Oricât de atractivi ar fi acopii şi adolescenţii, o descriere anecdotică a acţiunilor lor nu le poate explica în mod adecvat comportamentul.

Predicţia şi explicaţia sunt două dintre scopurile importante ale psihologiei. Un alt scop este controlul. De exemplu, controlul comportamentului prin recompensă şi pedeapsă are o importanţă teoretică pentru psihologi şi una practică pentru părinţi, profesori şi alţi adulţi responsabil de creşterea copiilor.

Întrucât psihologia dezvoltării se interesează de dezvoltare pe toată durata vieţii, informaţiile privind schimbările comportamentale în toate perioadele sunt importante. Totuşi, cercetătorii au colectat în general, mai multe informaţii despre copiii de vârstă şcolară şi nou născuţi, şi mai puţine informaţii despre preşcolari şi adulţi. Aceasta s-a întâmplat din cauza dificultăţii de a organiza experimente atunci când subiecţii sunt împrăştiaţi geografic şi trăiesc în condiţii variate, întrucât în maternităţi şi şcoli pot fi găsiţi copii de vârste similare împreună, ele oferă un cadru excelent pentru investigaţii. Există însă şi alte motive. De exemplu, în primii ani de viaţă dezvoltarea este rapidă, iar schimbările pot fi măsurate într-o perioadă scurtă de timp. La vârsta adultă schimbările sunt lente şi adesea dificil de măsurat. Teoriile urmăresc de asemeni să ghideze cercetările, iar multe teorii ale dezvoltări se referă la evoluţia până la adolescenţă, fără a mai acorda atenţie fazelor adulte.

Contribuţii ale altor discipline

Mai multe alte domenii ştiinţifice sunt de asemenea interesate de dezvoltarea umană: biologia, sociologia şi antropologia. Psihologii din domeniul dezvoltării depind de informaţiile despre istoria biologică a individului, despre organizarea socială şi alte influenţe culturale, informaţii provenite din aceste alte discipline. Ei necesită astfel de informaţii pentru a explica unele comportamente, psihologii văzând persoana în dezvoltare ca un sistem în schimbare care integrează factori biologici şi experienţe individuale. Tipurile de experienţe pe care un om le are depind în mare măsură de tipul de familie sau societate în care trăieşte (de exemplu, câţi fraţi sau surori are, cât de severi sunt părinţii, ce tipuri de instituţii există) şi de valorile culturale care disting binele de rău, corect de incorect. Ceea ce învăţăm într-un context sociocultural depinde atât de disponibilitatea noastră de a învăţa cât şi de disponibilitatea materialelor şi ideilor ce trebuiesc învăţate. In cazul copiilor, nivelul de maturizare are o influenţă profundă asupra a ceea ce ei selectează din lumea înconjurătoare; mediul unui copil stabileşte ce anume îi este acestuia dispponibil.