Psihologia Personalității

Psihologia personalitatii se prezinta astazi într-o dubla ipostaza: de capitol integrator final al psihologiei generale si de ramura de sine statatoare a psihologiei.

Prima ipostaza o precede istoriceste pe cea de-a doua, respectiv dupa constituirea psihologiei ca disciplina de sine statatoare s-a simtit nevoia ca pe lânga analiza diferitelor functii si procese psihice particulare luate în sine sa se încerce o sinteza a lor pentru a putea raspunde mai bine la întrebari legate de mecanismele si de legitatile comportamentului si activitatii omului ca tot unitar.

Pentru a se raspunde acestei necesitati s-a apelat la un termen care exista demult în vocabular, termenul de personalitate, care a fost acceptat pentru a evidentia caracterul de întreg, de unitate functional-dinamica a omului si pentru evaluarea conduitelor si comportamentelor sale în cadrul diferitelor situatii de mediu. De aceea acest termen a generat un capitol în cadrul psihologiei generale, care va subsuma acele componente considerate a fi rezultatul interactiunii si integrarii tuturor functiilor si proceselor psihice particulare, în proportii diferite si cu grade de intensitate diferite.

Aceste componente au fost considerate: temperamentul, caracterul si aptitudinile. Deci, niciuna dintre aceste componente nu este reductibila la un proces psihic particular oarecare, ci fiecare din ele apare ca o sinteza sui generis a diferitelor procese psihice particulare (în unele dintre ele, cum este temperamentul, predomina componentele de ordin energetic, emotional, motivational, în altele, cum este caracterul, predomina componentele de ordin axiologic evaluativ, iar în altele, cum sunt aptitudinile, predomina componentele de ordin cognitiv). Dar în fiecare dintre ele gasim prezente printr-o anumita dimensiune toate tipurile de procese psihice pe care le-am studiat pâna în prezent.

Ca ramura distincta a psihologiei, psihologia personalitatii a început sa se închege abia în deceniul al treilea al secolului XX; punctul de pornire al acestei ramuri îl reprezinta lucrarea psihologului german William Stern, ”Personalitatea umana”, elaborata în 1923. Aici Stern formuleaza prima definitie generalizata a notiunii de personalitate: unitate multiforma dinamica si în acelasi timp un fel de etalon ideal spre care tinde fiecare individ, fara însa a-l atinge pe deplin niciodata.

Aceasta lucrare a capatat o rapida raspândire, mai ales în America, astfel ca în anii ’30, un grup de cercetatori americani a elaborat si inaugurat noua ramura a psihologiei generale, intitulata psihologia personalitatii. În perioada de ideologizare a psihologiei (perioada comunista) aceasta ramura era considerata ca o forma de diversiune burghezo-capitalista, considerându-se ca de personalitate se ocupa numai o anumita ideologie, pentru a impune o elita omului de rând, omului obisnuit. Asa se face ca în planurile noastre de învatamânt psihologia personalitatii a putut sa-si faca aparitia abia destul de recent.

În prezent psihologia personalitatii a atins un nivel destul de înalt de dezvoltare si ea este considerata ca un corolar al întregii psihologii, sustinându-se ideea ca stiinta ultima a conoasterii psihologice trebuie sa o reprezinte personalitatea.

Ca sfera psihologia personalitatii tinde sa subordoneze toate celelalte ramuri concrete ale psihologiei si sa emita o teorie generala exhaustiva despre om. Alaturi aproape de psihologia personalitatii ar sta psihologia diferentiala (de fapt cele doua discipline sunt considerate coextensive, pentru ca niciuna dintre ele nu poate sa opereze singura, pe terenul concret al problematicii personalitatii). Psihologia personalitatii nu trebuie si nu poate sa neglijeze dierentele care exista între indivizi iar psihologia diferentiala nu poate sa ignore descoperirea unor comunalitati sau asemanari între indivizi. De aceea uneori întâlnim expresia „psihologia personalitatii si diferentiala”, care le integreaza în aceeasi schema logica.

În psihologia personalitatii problema de început se refera la delimitarile de ordin terminologic si ale planurilor de abordare. În limbajul curent se întâlnesc termeni care au conotatii mai mult sau mai putin apropiate, care fac ca uneori ei sa fie substituiti unii altora, fara un temei logic, obiectiv:

- individ

- persoana

- personalitate

- personaj

Pe baza anumitor criterii de continut si de sfera, între acesti termeni care pot parea sinonimi, exista diferente care fac ca fiecare dintre ei sa fie legat de o alta realitate concreta.

Individ este un termen folosit pentru a desemna orice organism viu care apare în cursul evolutiei biologice si ca rezultat al procesului de adaptare la mediu. Termenul ca atare vine de la latinescul individio = indivizibil, astfel prin individ întelegându-se o entitate nedezmembrabila (Hegel spunea: totul organic sau întregul organic) care este realizat pe baza unui înalt mecanism de integrare si fuzionare a partilor componente. În aceasta acceptiune termenul de individ se aplica tuturor fiintelor vii, de la plante pâna la om. În cazul omului, când folosim termenul de individ se presupune ca ne referim la esenta lui biologica, la unitatea lui morfologica si functionala determinata biologic. De la termenul individ a derivat termenul individualitate. Aceasta exprima faptul ca în cursul existentei sale orice individ parcurge un proces de diferentiere, de diversificare a organizarii structural functionale care duce la o ierarhizare si integrare specifice care fac ca un individ sa se deosebeasca de altul (individualitatea exprima acel atribut al organizarii structural-functionale interne care face ca un individ sa se distinga de altii din aceeasi specie si sa reprezinte un dat unic si ireductibil). Individualitatea este de asemenea valabila si aplicabila în caracterizarea tuturor organismelor vii (chiar la nivelul inferior indivizii se diferentiaza prin modul organizarii lor structurale interne). La om se trece de la individualitatea biologica la una de tip psihologic; vorbim de particularitati psiho-individuale.

Persoana reprezinta corespondentul în plan social al individului din plan biologic. Termenul desemneaza asadar individul uman ca entitate concreta într-un cadru relational dat, asa cum este perceput de cei din jur si asa cum se traieste el pe sine. Prin continut, termenul de persoana include ansamblul însusirilor psihice, care asigura adaptarea la mediul social istoric si în cadrul acestor însusiri se subliniaza necesitatea prezentei componentelor de ordin superior constient. Se afirma astfel ca omul este persoana în virtutea faptului ca îsi defineste constient atitudinile fata de realitate. Spre deosebire de individ, care este rodul evolutiei biologice, persoana este considerata produs al dezvoltarii social istorice. Acest atribut de persoana nu este dat prin nastere; el se dobândeste treptat în ontogeneza, gratie procesului de socializare. De asemenea, acest atribut se poate pierde în anumite boli psihice care se caracterizeaza prin alterarea eului, a imaginii de sine, a autoperceptiei si a perceptiei realitatii înconjuratoare.

„Personalitate” este un termen derivat din termenul „persoana” caruia i se asociaza o nota de valoare. El exprima organizarea superioara a persoanei. Lersch arata ca persoana se refera la forma fundamentala a fiintei umane si ea trebuie studiata de psihologia generala; personalitatea se refera la particularitatile psihice individuale, la ceea ce îl distinge si îl detaseaza pe un om de altii. Cineva este personalitate numai comparativ cu altii. Esential deci în acest context este faptul ca notiunea de personalitate tinde sa se lege de existenta unei componente si a unei dimensiuni axiologice, de valoare (spre deosebire de persoana).