Psihicul ca Domeniu de Cercetare al Psihologiei

1. Natura psihicului uman

1.1. Psihicul ca forma a vietii de relatie

1.2. Psihic si neurofiziologic

1.3. Psihic si fizic

1.4. Psihic si socio-istoric si socio-cultural

1.1. Psihicul ca forma a vietii de relatie

Natura contradictorie a psihicului uman care ii confera un inalt grad de complexitate ridica serioase probleme in fata demersului de definire a lui.

Complexitatea psihicului este relevata de seria de perechi de polaritati sub care apare: obiectiv si subiectiv, material si ideal, proces si produs, latent si manifest, determinat si determinant, cu desfasurari normale si cu desfasurari neobisnuite, foarte dificil de delimitat intre ele.

Pentru a stabili natura psihicului uman si a-i surprinde identitatea este necesara ,,raportarea psihicului la un criteriu exterior lui insusi" (Zlate, 2000, p.201). Astfel, raportat la conexiunea sau interactiunea universala a lucrurilor, psihicul apare ca o forma sau o expresie a vietii de relatie, raportat la substratul lui material, apare ca o functie a materiei superior organizate, adica a creierului, raportat la realitatea inconjuratoare naturala, psihicul apare ca o re?-producere in plan subiectiv a realitatii obiective, raportat la realitatea sociala a oamenilor, el releva conditionare si determinarea socio-istorica si socio-culturala. In baza acestor raportari se poate elabora ca definitie a psihicului: ,,psihicul este o expresie a vietii de relatie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale si cuantice, o re?producere in subiectiv a realitatii naturale obiective, un produs al conditionarilor si determinarilor socio-istorice si socio-culturale" (Zlate, 2000, p.202).

Ca forma a vietii de relatie, psihicul isi releva natura prin relatiile sale cu:

- Realitatea fizica,

- Realitatea fiziologica,

- Realitatea sociala.

Numai in relatie cu aceste realitati omul isi construieste propria interioritate, in absenta unor asemenea relatii cu ambianta viata psihica poate fi serios perturbata. Acest lucru este demonstrat de experimentele de izolare si deprivare senzoriala (Hebb) si de experimentele cu privire la consecintele in plan comportamental ale deficitului de contacte sociale (Harlow). In studiile lui Hebb, dupa 20 ore de deprivare senzoriala subiectii manifestau tulburari emotionale, halucinatii, scaderea performantelor intelectuale. Studiindu-se consecintele in plan comportamental ale privarii de grija materna a unor pui de maimuta s-a observat ca in absenta totala a grijii materne apar tulburari comportamentale ca frica, tendinta la izolare, agresivitate, absenta comportamentelor necesare satisfacerii trebuintelor sexuale, indiferenta si ostilitate. In cazul prezentei unui surogat de mama (sarma sau stofa) apare un comportament de explorare oarecum normal. Faptul ca relatiile cu mediul social sunt importante pentru psihic este demonstrat si de copii crescuti de animale salbatice (in special lupi) la care s-a observat conservarea atributelor biologice si absenta atributelor sociale

Relatiile psihicului cu substratul lui material, cu obiectele lumii materiale si sociale reprezinta atat cadrul de formare si dezvoltare a psihicului cat si instrumentul acestei formari.

1.2. Psihic si neurofiziologic

Pentru a argumenta relatia dintre psihic si creier au fost aduse mai multe argumente, majoritatea bazate pe observatii cu privire la efectele modificarilor structurilor anatomo-fiziologice asupra starilor si functiilor psihice. Daca interventia in structurile anatomo-fiziologice ale creierului se soldeaza cu modificarea starilor si functiilor psihice, inseamna ca un anumit mod de functionare a psihicului este legat de functionalitatea creierului; daca nu, atunci inseamna ca psihicul este independent de creier. Ablatiile, rezectiile si extirparile unor zone ale creierului, stimularea directa a creierului cu curent electric, focarele patologice ale creierului (leziuni, tumori), diferitele modificari ale chimismului cerebral, se asociaza intotdeauna cu tulburarea activitatii psihice.

Teza psihicului ca functie a creierului are o mare importanta metodologica, prin faptul ca demonstreaza caracterul evolutiv al psihicului, corespunzator evolutiei substratului sau material.

Cu privire la natura relatiei dintre psihic si creier s-au elaborat 4 modele explicativ-interpretative: moniste, dualiste, de compromis, interactionist-sistemice

Modelele moniste ale relatiei psihic-creier identifica psihicul cu suportul sau material, creierul. Se disting urmatoarele variante ale monismului:

Monismul mentalist (Berkeley, 1685-1753), sustine ca nu exista decat mintea. Formula ,,esse est percipi (a fi inseamna a fi perceput) exprima conceptia ca lumea reala nu exista decat in experienta perceperii lumii de catre om.

Monismul materialist (fizicalist) (D.M. Armstrong) identifica procesele mintale cu procesele fizice care au loc in sistemul nervos periferic sau central.

Monismul emergentist (Mario Bunge) concepe creierul ca un biosistem complex cu proprietati emergente; starile functionale in care se afla creierul sunt stari mentale (psihice), procesele psihice superioare reprezentand expresia organizarii biologice superioare.

Monismul psihoneural (Jean-Pierre Changeux, 1983) fenomenele psihice identice cu cele neurale. Changeux introduce notiunea de ,,obiecte mintale" pentru a denumi produse psihice ca imaginile, reprezentarile, conceptele. Obiectele mentale pot fi provocate prin stimularea directa a tesutului cerebral (fara participarea vointei subiectului). Psihanalistii au reprosat modelului lui Changeux faptul ca activitatea psihica este redusa la cea cerebrala.

Monismul neutral (Pribram), arata ca operatiile mintale si procesele cerebrale au o structura informatica de baza. Fiziologicul si mentalul sunt 2 moduri distincte de realizare a unei structuri fundamentale care nu este nici materiala nici mentala ci neutra.

Modelele dualiste ale relatiei psihic-creier trateaza psihicul si creierul ca unitati distincte. Originea lor se gaseste la Platon, care schiteaza separarea inteligibilului de sensibil (material), si mai ales in dualismul cartezian. Specifice conceptiei dualiste sunt opiniile ca procesele mentale au o codare nervoasa, functiile mentale au corelate neuronale, procesele psihice au echivalente fiziologice. Multitudinea de variante al e modelelor dualiste evidentiaza dificultatile descriptiv-explicative pe care le intampina o asemenea abordare.

Dualismul paralelist (Sherrington) spune ca mintea si materia sunt doua aspecte ale aceluiasi lucru, ca ,,procesele constiintei si procesele neuronale se desfasoara paralel. Constiinta si creierul se deosebesc intre ele prin natura lor, prima fiind spirituala, chiar de natura divina, celalalt, de natura materiala. Functionarea creierului pune doar in valoare datul spiritual, dar nu-i determina si nici nu-i schimba natura. Sherrington (1857-1952) considera creierul si constiinta ,,doua entitati calitativ distincte" care doar coexista dar nu pot fi deduse una din cealalta.

Dualismul filosofic (Descartes) reprezinta cea mai clara varianta a dualismului, el distingand net intre psihicul care este nefizic si creierul care este fizic.